Ziua Națională a României e undeva în spatele nostru. Ziua Națională a gastronomiei românești nu pare a fi nici măcar în proiect, dar acum că am început să gândesc asta cu voce tare pe un post de radio foarte ascultat, s-ar putea să prindă viață această idee.
Însă, până ajungem acolo, poate ar trebui să începem să ne dumirim ce-i cu gastronomia românească, eventual să ne dăm seama de unde o apucăm pentru a o ridica din praf. Poate că primul pas ar fi să admitem ceea ce suntem și să construim de aici.
Negarea valorilor prin compararea cu unele asemănătoare din străinătate e încă o modă, negarea originilor bucătăriei tradiționale românești ne vine la fel de ușor ca negarea românității rețetelor preluate de secole de la popoarele cu care am interacționat.
E efervescență în lumea culinară românească, lucru care se lasă adesea cu contondențe între bucătari, proprietari de restaurante și clienți, dar măcar nu mai lâncezim. Suntem încă departe de liman, dar cel puțin am început să vâslim, iar dacă prețul progresului gastronomic românesc e reprezentat de câte o ocazională vâslă-n țeasta câte unuia dintre noi, fie.
Eu sunt pregătit să le primesc pe ale mele, lucru care se întâmplă cu o anume ritmicitate din 2009 încoace când am început să vorbesc mai mult despre subiectele pe care le tratez și-n această emisiune, la nivelul de înțelegere la care m-a prins fiecare etapă, respectiv fiecare vâslă-n tigvă. Mi se pare interesant să observ cum se separă apele încet, cum începem să vorbim tot mai des despre unitate-n breaslă și cum începem să ne căutăm pentru schimb de experiență, nu de invective. Există încă destule motive de sfadă între bucătari, iar unul dintre ele e românismul bucătăriei românești.
Chestiunea ține de orgoliu, care uneori e prea mult, alteori e prea puțin.
Poate că a sosit momentul să înțelegem și să acceptăm că bucătăria românească nu e una cu influențe ci e una care a preluat cu totul orice au adus cei ce au trecut prin acest spațiu, influențând totul și nu invers.
Transformarea e una dintre îndeletnicirile acestui popor, lucru care se vede cu ochiul liber odată ce te detașezi puțin de lecțiile învățate-n școală, în sufrageria familiei ori la colțul blocului.
Nu cred că-i cazul să ne mai judecăm atât pentru că n-am inventat sarmalele, atâta timp cât le facem în peste 200 de feluri, nu cred că-i cazul să ne mai blamăm aiurea așa zisa lipsă de creativitate, când suntem în stare să facem 30 de versiuni de borș pe axa Botoșani – Sulina.
Hai să ne uităm puțin în trecutul nostru și să ne împăcăm cu el, poate așa vom fi mai capabili să ne trăim prezentul cu grație.
