„Svetlana a plâns mult când a văzut că le-am pregătit pijamale, kit de îngrijire și cele necesare pentru ea și pentru copil, și m-a strâns în brațe cu multă forță, neștiind cum să exprime în engleză ce simțea.
Recunoștința că după atâtea ore de drum pot face o baie caldă, că îi așteaptă o cină gătită în casă, că se pot odihni, iar copilul ei este în siguranță, în sfârșit. Am simțit durerea ei în acea îmbrățișare.”
Aceasta este o mărturie pe care o tot auzim zilele astea de la voluntarii români. De la toți cei care își deschid brațele să cuprindă durerea unor… străini, până la urmă.
Svetlana e în altă poveste de viață Katya și în alta Annika sau Karina. Iar Yaroslav, băiețelul cu soare în păr al Svetlanei, e în drama altei familii o fetiță cu ochi albaștri și pătrunzători. Nu lipsește însă din nicio poveste acea pungă mică, cu puține lucruri luate în grabă când au început să sune sirenele. Și nu lipsește nici acea îmbrățișare care acoperă mai multă recunoștință decât pot cuvintele să cuprindă.
Poate de aia facem ce facem. Poate de aia vezi la Gara de Nord voluntari îmbrăcați la costum, care mai dispar o oră, două, să intre în ședințe la muncă între două trenuri cu refugiați. Apoi se întorc să împartă sandvișuri și eugenii. Poate de aia găsești la Aeroport oameni care vin în „schimbul de noapte”, după ce pleacă de la muncă, sau studenți care mai fac și câte o oră online. Zic de bine despre fiecare dintre voluntarii care în aceste zile dau din timpul lor fără reserve, fără regrete, ci doar cu gândul că asta înseamnă, de fapt, să fii om – să fii alături la greu.
Dacă știi și tu despre o inițiativă în sprijinul comunității ucrainene greu încercat în aceste zile, scrie-ne iute la zidebine@zidebine.ro, a spus Melania Medeleanu la Zi de Bine.
Foto: Marius Mantea
