Printre dezbateri despre Codul Penal, România face cunoștință cu cetățenii ei deja condamnați – la suferință, dacă nu chiar la moarte. Cazul lui Călin Farcaș, tânărul de 29 de ani care nu a reușit să facă un transplant pulmonar la timp, deși avea banii, readuce în discuție impasul în care se află transplantul de organe. O loterie în care biletul norocos e căutat, inclusiv de ministrul Sănătății, în afara țării.
Sorina Pintea, despre motivul principal pentru care un pacient român nu mai poate face transplant, în 2018, nici măcar în vestul Europei: „România are un acord perfect valabil cu Eurotransplantul. Acest acord a fost încheiat în 2017. Din păcate, România nu şi-a respectat contribuţiile pe care trebuia să le aducă Eurotransplantului astfel încât să poată adera la această organizaţie în calitate de membru deplin. Trebuia, pentru ca România să intre în acest circuit, să dea nişte organe ţărilor din Eurotransplant. Am început să facem asta în urmă cu două luni, când doi plămâni au plecat deja spre Eurotransplant, prelevaţi de specialiştii din aceste ţări.”
Am verificat la Europa FM dacă într-adevăr numărul mic al plămânilor „exportați” e cel care a redus șansele românilor la transplant în străinătate.
În 2018, România e, pe mai departe, prizoniera propriilor decidenți. Autorități și pacienți se agață de Eurotransplant ca de un colac de salvare. Acest Eurotransplant e însă doar un mediator – o fundație din Olanda care ajută de cinci decenii țările europene să se ajute, mai departe, între ele.
Rețeaua țărilor membre aduce împreună Germania, Belgia, Olanda, Austria, Luxemburg, Croația, Solvenia și Ungaria care funcționează, în materie de transplant, ca una singură. Au mari centre de transplant și legi similare. O rețea în care s-au făcut anul trecut peste 1200 de transplanturi de plămâni, în timp ce România rămânea încă la zero.
Restul țărilor le sunt partenere. Practic, prin acordurile cu Eurostransplant, niciun organ care poate fi prelevat în Europa nu se aruncă – merge într-o altă țară pentru un pacient compatibil. Aici e și România, cu un acord pe termen nedeterminat semnat în 2017, după alte câteva care fuseseră temporare. Doar că singurul centru de transplant pulmonar de la noi, cel de la Spitalul „Sfânta Maria” din București, nu poate rezolva cazuri complicate, așa că pacienții români au nevoie de mult mai mult decât de un acord cu Eurotransplant. Au nevoie de clinci care să îi primească.
Ani la rând, au fost primiți la Viena. Spitalul de stat AKH făcea minimum 5 astfel de operații pe an. Pentru că în România nici nu se prelevau plămâni, din 2013 până în 2016, 20 de pacienți au primit, acolo, organe din alte state. A fost momentul în care Eurotransplant a pus în vedere spitalului austriac că e necesar un acord prin care și România să trimită organe, când este posibil, în spitalele europene.
Acest acord, public de altfel, menționează clar că e vorba de surplusul de organe – acei plămâni, de plidă, care nu pot fi transplantați în țară fie că nu e unde, fie că nu sunt compatibili cu bolnavii aflați pe lista de așteptare. Așa au fost prelevați și trimiși în clinici din Vest 14 plămâni în 2016 și 8 anul trecut. O arată, între altele, un răspuns scris la Ministerului Sănătății trimis în luna mai în Parlament, ca răspuns la o interpelare. E semnat de secretarul de stat Dan Dumitrescu.
Sursa foto: Camera Deputaților, Răspunsul Ministerului Sănătății din 14.05.2018 la interpelarea deputatului Emanuel Ungureanu
Nu e vorba așadar de o contribuție obligatorie, cum sugerează ministrul Sănătății. Mai mult, nu e vorba de o obligație de care România se achită abia de două luni. Cifrele propriului Minister o contrazic pe doamna Pintea.
Ce nu a făcut România în mod real pentru pacienții care așteaptă un transplant pulmonar? Dacă vorbim de dorința de a intra ca membră în Eurotransplant, atunci nu a făcut nimic pentru a îndeplini un criteriu esențial: dincolo de standardele spitalelor, reguli clare pentru schimbul de organe transpuse în lege.(detalii despre crietriile de obținere a statutului de membru sunt disponibile AICI)
Legea transplantului, de pildă, e blocată exact la Ministerul Sănătății. Grupul de lucru care urma să o propună de acum patru luni așteaptă încă nominalizarea, printr-un ordin de ministru.
Operațiile în străinătate nu depind, însă, de statutul de membru al Eurostransplant. Ar fi fost, poate, suficient ca managerul Spitalului „Sânta Maria” din București să nu fi trimis în 2016 la Viena scrisoarea publicată ulterior de jurnalista Paula Rusu. Narcis Copcă ostiliza atunci medicii austrieci chemați să ofere expertiză cu avertismentul că pot fi subiectul unei anchete oficiale în România.
Ministrul Sănătății e foarte aproape de adevăr atunci când spune că România nu și-a făcut datoria, ca țară. E vorba, însă, de datoria față de cetățenii săi. Documentele arată că, în relația cu Eurostransplant, nu e vorba de vreun troc ori de vreo cotizație negociabilă în organe.
Prin urmare, teoria doamnei Sorina Pintea că nerespectarea „contribuției” la Eurostransplant până acum „doar două luni” a anulat șansele românilor la transplant pulmonar în străinătate este FALSĂ.
