Vâscul, cunoscut și sub numele de ”creanga de aur”, simbol al curățeniei spirituale, al dragostei, apărător și protector al casei și al familiei, este recunoscut drept un simbol al sărbătorilor de iarnă.
Este o plantă erbacee semiparazită, adică care creşte pe tulpinile altor plante, și are aspectul unor tufe rămuroase, îngroşată la noduri, de unde se rupe cu uşurinţă.
Fructele sale sunt sticloase, verzi la început apoi albicioase, toxice şi apar din octombrie până în decembrie, recomandat fiind doar cel care creşte pe mesteacăn, brad, frasin, trandafir, măr şi păr pădureţ.
Această planta este venerată de mii de ani, probabil pentru că strămoșii noștri erau fascinați de modul în care apărea ”ca prin minune” și își menținea prospețimea verde și în timpul iernii, rezistând la ger și întuneric.
Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar, îl numeau ”lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase.
Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.
Romanii socoteau vâscul ca pe un simbol al păcii, dragostei și înțelegerii. În ”Eneida”, epopeea națională a romanilor, crenguța de aur care îi permite lui Aeneas să călătorească în siguranță în Infern, se presupune a fi o creangă de vâsc.
Prin anii 1700, în preajma Crăciunului, vâscul era deja o decorațiune obișnuită în casele din Europa.
Tradiția sărutatului sub vâsc își are și ea originea cu mulți ani în urmă. Autorul american Washington Irving descrie o imagine de Crăciun în anul 1820: ”De Crăciun, vâscul este agățat în case și bucătării. Sub el, băieții au privilegiul de a săruta fetele, rupând, la fiecare sărut, câte o bobiță. După ce toate bobițele au fost rupte, privilegiul încetează.”
În tradiţia populară românească, vâscul se pune la uşi şi ferestre în noaptea Anului Nou pentru a aduce spor în casă şi să apere gospodăria de lucruri necurate, fiind totodată un simbol al ospitalităţii şi prieteniei.
Deși fructele vâscului sunt toxice, ramurile tinere cu frunze se folosesc în scopuri terapeutice, iar unii specialiști cred că are proprietăți anti-cancer.
