Cei 30 de ani scurşi de la reunificarea Germaniei, sărbătoare marcată sâmbătă, 3 octombrie, au fost un drum plin de bucurii, dar şi de decepţii pentru cei care au impulsionat ”revoluţia paşnică” din fosta Republică Democrată Germană (RDG), potrivit Agerpres, care citează o analiză EFE.
Imaginile din 9 noiembrie 1989 cu căderea Zidului Berlinului, punctul culminant al acestei revoluţii, vor rămâne pentru totdeauna în memoria colectivă.
Procesul s-a mutat apoi din stradă la urne, cu alegerile din 18 martie 1990, pentru ca pe 3 octombrie să fie pecetluită reunificarea. Prin aceasta, ”nouă state federale” deveneau incluse în Republica Federală Germană (RFG), iar Republica Democrată Germană (RDG) înceta să mai existe.
Aniversarea reunificării vine acum într-o perioadă în care tema acelei revoluţii, ‘Wir sind das Volk’ (Noi suntem poporul), a fost uzurpată de extrema dreaptă, reprezentată de formaţiunea Alternativa pentru Germania (AfD) sau de mişcarea Patrioţii Europeni împotriva Islamizării Occidentului (Pegida).
De la exuberanţa din 1990 şi până la bunele scoruri electorale obţinute în prezent de AfD a fost un drum lung de succese şi dezamăgiri, parcurs de mai multe generaţii, într-un proces cu câştigători şi perdanţi.
Helmut Kohl şi promisiunea ”peisajelor înfloritoare”
Cancelarul de la acea vreme, Helmut Kohl, a promis ”peisaje înfloritoare” în partea de est a Germaniei şi că ”nimănui nu-i va merge mai rău şi multora mai bine ca în RDG”. Dar mulţi aveau să-i reproşeze această frază încă din anii ’90, odată ce au trăit experienţa şomajului.
În Est, ”statul a investit puternic în infrastructură, a alocat fonduri pentru construcţia de şosele, înfrumuseţarea oraşelor şi satelor şi renovarea clădirilor. La prima vedere totul pare să fi ieşit foarte bine, deşi nu la fel de rapid cum spera Kohl”, afirmă istoricul Arnd Bauerkämper, de la Universitatea Liberă din Berlin.
Dacă în această parte a ţării facem astăzi comparaţia între cum arată în prezent şi cum era înainte de 1989, schimbarea în bine este notabilă. Totuşi, dacă privim mai îndeaproape, diferenţe vizibile se menţin între estul şi vestul Germaniei.
”Venitul mediu este mai redus în Est şi, cu toate că în general costul vieţii este de asemenea mai redus, dacă luăm în calcul aceşti doi factori situaţia materială a multor germani din Est este mai rea ca în Vest, dar categoric mai bună decât în RDG”, explică istoricul citat.
Acestei situaţii i se adaugă şi factori psihologici, şi anume că mulţi est-germani se consideră discriminaţi în raport cu cei din partea occidentală a ţării, aceştia din urmă fiind mai bine reprezentaţi în cadrul elitelor academice, politice, administrative şi economice.
Debutul timpuriu al dezamăgirii
În opinia istoricului Hanno Hochmuth, de la centrul Leibniz pentru Istorie Contemporană din Potsdam, sentimentul de dezamăgire a apărut chiar înaintea reunificării, în iunie 1990, când a fost stabilită uniunea monetară şi a fost introdusă marca germană în RDG.
”Pentru produsele fabricate în RDG s-a pierdut orice interes de azi pe mâine. Nu mai exista cerere pentru ele, pentru că nu mai puteau fi realizate cu costuri mici în RDG”, de unde au rezultat ”primele valuri de concedieri şi creşterea şomajului”, iar aceasta a fost prima dezamăgire, aminteşte el.
Este adevărat că mare parte din populaţia din Est dorea introducerea mărcii, însă ”consecinţele dezastruoase ale raportului de schimb, întrucât întreprinderile nu mai putea produce competitiv, nu erau ceva la care mulţi să se gândească”, adaugă Hochmuth.
Şomajul, care a crescut şi în urma privatizărilor, a mai determinat şi emigraţia masivă a tinerilor bine pregătiţi către landurile vestice ale Germaniei. Femeile au emigrat mai mult decât bărbaţii şi în unele zone s-a ajuns la o proporţie de doar 100 de femei la 300 de bărbaţi. ”A fost o mare problemă care a făcut să crească frustrarea. Nu vreau nicidecum să reduc la aceasta cauza succeselor AfD sau Pegida, dar ea este un factor”, subliniază istoricul german.
Nemulţumirea astăzi
Dezamăgirile s-au amplificat şi au fost articulate politic dinspre stânga de către Partidul Socialismului Democratic (PDS), care a format guvernul în RDG. ”Această nemulţumire se exprimă astăzi în forme foarte variate: în mediul extraparlamentar cu Pegida şi proteste împotriva măsurilor (impuse ca urmare a epidemiei de) coronavirus, iar în mediul parlamentar cu succesul AfD”, notează Hochmuth.
Dar, adaugă el, aici joacă un rol şi Stânga” (Die Linke), partidul format în 2007 de fostul PDS împreună cu grupuri disidente ale social-democraţilor. Istoricul citat constată că, spre deosebire de populiştii de dreapta, Stânga ”a reuşit să integreze interesele germanilor din Est în sistemul parlamentar”.
Ascensiunea AfD şi consolidarea Stângii în Est provoacă îngrijorare cancelarului Angela Merkel, care se teme că formarea guvernelor regionale în landuri s-ar putea realiza cu cel puţin unul dintre aceste partide.
”Ostalgia” şi un proces asimetric
În prima decadă a acestui secol a apărut ”ostalgia”, termen rezultat din combinaţia cuvintelor ”Öst” (est) şi ”nostalgie”, care idealiza viaţa cotidiană din fosta RDG şi avea tendinţa să dea uitării represiunea şi puţinele perspective ale populaţiei din perioada comunistă.
”La început, euforia reunificării a fost foarte mare. O doreau de asemenea majoritatea germanilor din Est. La alegerile din 18 martie 1990 au câştigat cei care au promis o reunificare rapidă şi, mai ales, o introducere rapidă a mărcii”, rememorează Bauerkämper.
Dar au venit apoi decepţiile, generate în parte de faptul că reunificarea a fost de la început un proces asimetric în care RDG s-a dizolvat şi a preluat ordinea juridică a RFG, fără prea multă marjă de negociere.
”Va trebui să reunim multă energie pentru coeziune”, a declarat Angela Merkel în ajunul aniversării reunificării, subliniind că viitorul Germaniei nu trebuie concentrat în Vest sau în Est. ”Menţinerea unită a unei ţări în secolul al XXI-lea înseamnă un anumit grad de justiţie pentru toţi”, a mai remarcat şefa guvernului de la Berlin.
