Decizia guvernului italian de a suspenda plata ratelor la creditele ipotecare pentru cetăţenii aflaţi în carantină este o măsură până acum fără precedent în lupta pentru reducerea impactului economic al epidemiei de Covid-19, dar definitorie pentru situaţia în care se află țara, scrie The Guardian.
Italia este veriga slabă din zona euro. Chiar şi înainte de carantina naţională, țara se îndrepta către a patra recesiune tehnică în mai puţin de 10 ani, iar creşterea standardului de viaţă pentru italienii de rând este cel puţin modestă analizând ultimele două decenii.
Sectorul său manufacturier este dominat de producători low-cost vulnerabili la perturbări pe lanţurile globale de aprovizionare. Datoria publică este de 134% din PIB, iar sistemul său bancar este slăbit din cauza mai multor falimente în anii anteriori.
Asta în condiţiile în care Italia este a treia cea mai mare economie europeană, de importanţă strategică pentru sănătatea economică a proiectului european.
În termeni simpli, dacă era o ţară în Uniune pe care liderii Comisiei Europene şi Băncii Centrale Europene nu doreau să o vadă că se confruntă cu o epidemie şi criză economică severă, această ţară era Italia.
De la şcoli, universităţi, la teatre şi până la oraşe întregi, toate au fost închise. Cel mai negru scenariu, închiderea activităţilor sociale şi economice s-a materializat.
Industria turistică, care reprezintă peste 10% din PIB-ul Italiei, va înregistra cel mai slab an din ultimul deceniu. Economia este de aşteptat să scadă în primele două trimestre din acest an, după o altă contracţie economică în ultimele trei luni de anul trecut.
În condiţiile în care carantina naţională va ţine până la finalul lui aprilie, economia va suferi o contracţie de 2,5% în prima jumătate a anului, prognozează Jack Allen-Reynolds, economist la Capital Economics. Dacă epidemia va afecta economia până la finalul lunii iunie, contracţia ar putea fi de 4,5%, susține el.
Economiştii presupun că guvernul de la Roma are estimări similare, din moment ce au luat măsuri precum suspendarea plăţilor la creditele ipotecare.
Problema este că sistemul bancar italian are deja o rată a creditelor neperformante destul de ridicată. Italia ar avea în esenţă nevoie de o distribuție gratuită de cash la nivelul populaţiei şi firmelor, fără a mai fi folosite băncile şi mecanismul dobânzilor scăzute.
Măsura trebuie însă aprobată la nivelul Băncii Centrale Europene, iar reprezentanţii ţărilor bogate din nordul continentului nu au niciun fel de simpatie faţă de „leneşii” din sud.
Italia este în esenţă „too big to fail”. Problema care se pune la nivelul conducerii UE nu este dacă economia italiană se contractă cu 1,5% sau 4,5%, ci dacă problemele sale financiare devin contagioase.
„Este puțin probabil ca sistemul bancar să rămână solvabil sau lichid în condiţiile actuale de carantină naţională. Industria turistică este practic «moartă» în 2020. Stimulentele fiscale ar putea fi contra-productive dacă, şi este foarte posibil, investitorii cer mai mult pentru finanţarea bugetului italian. Italia va avea nevoie de sprijin masiv din partea partenerilor din zona euro pentru a evita să urmeze calea pe care a luat-o Grecia”, spune Charles Dumas, economist.
Până acum, adaugă Dumas, sprijinul este asigurat, cel puţin la nivel declarativ.
Analiştii sunt de părere că Italia are nevoie de un bailout „preventiv” în valoare de aproximativ 500-700 de miliarde de euro pentru a asigura pieţele financiare că guvernul italian şi economia pot să-şi plătească datoriile, în condiţiile în care criza se profilează tot mai puternic, iar pe viitor epidemia ar putea să devină de necontrolat.
În bailout, spune profesorul de la Universitatea Princeton Ashoka Mody, ar trebui să se implice nu doar ţările europene şi Fondul Monetar Internaţional (FMI), dar şi Statele Unite ale Americii, cu o linie de credit, în cazul în care necesarul de „salvare” creşte. Acest „firewall” financiar ar reduce riscul de criză financiară în Italia, în contextul în care următoarele șase luni se anunță dificile pentru economie.
Totodată, sănătatea economiilor europene depinde, în mare măsură, de acum încolo de cât de eficiente sunt instituţiile de sănătate publică în reducerea impactului epidemiei.
