Camera de joacă amenajată de Asociația Little People la Institutul Oncologic București nu este mare, dar este foarte veselă și colorată. Andreea, coordonatoarea activităților de aici, împreună cu trei voluntari îi ajută pe copii să facă tot felul de activități creative, să citească sau se joace.
Cristi are 8 ani și este internat cu o tumoare osoasă. Vine la camera de joacă pentru GTA, un joc pe care îl poate juca pe Xbox.
Cristi: Acum fac o misiune, mă duc să tractez o mașină.
Lui Cristi îi este dor de colegii din clasa a 6-a, dar cel mai mult i-ar plăcea să poată iesi să se joace afară.
Andreea: Astăzi o să facem un scut al curajului. Ce culoare ați vrea să aibă scutul vostru? Avem mai multe culori!
Alex: Roșu
Cristi: Argintiu
Andreea știe cât de mult le lipsește copiilor internați la Institutul Oncologic București joaca în aer liber, așa că în timpul activităților încearcă să-i facă să colaboreze cât mai mult.
Andreea: Ai avut un moment când te-ai simțit curajos?
Cristi: Nu, nu!
Andreea: Nu? Și de obicei nu te simți curajos?
Cristi: Ba da.
Andreea: Adică tu tot timpul ești curajos.
Cristi: Da.
Am ajuns la camera de joacă de la IOB în după amiaza unei zile în care mulți copii fuseseră externați. Unii dintre ei pentru că și-au încheiat tratamentul, alții pentru o pauză între curele de citostatice. Unii dintre copiii care au rămas internați nu pot veni în camera de joacă din cauza tratamentului care îi slăbește, așa că voluntarii Little People au lucrat doar cu trei copii.
Andreea: Scutul ăsta o să vă apere de ceva. De ce ați vrea voi să vă apere?
Cristi: De injecții!
Andreea: Nu-ți plac injecțiile? Dar branula?
Cristi: Da
Andreea: Pe tine de ce vrei să te apere?
Alex: De gândurile negative și de emoțiile negative. De la tratament se întâmplă.
Alex are aproape 16 ani, iar în septembrie când se pregătea să înceapă clasa a 9-a a aflat că are o tumoare la limbă. A fost operat, a făcut citostatice, iar acum se pregătește de radioterapie și e posibil să aibă nevoie și de un transplant de plămâni, din cauza unui nodul.
Alex: La început era nașpa că nu puteam să vorbesc.
Andreea: Da, dar cum ne-am înțeles?
Alex: Ți-am scris, parcă!
Andreea: Da! Și ce ne-am jucat?
Alex: Monopoli!
Andreea: Țin minte că ai vrut să ne jucăm ceva și când nu ne înțelegeam îmi scriai. Dar, dacă ar fi să puteți vorbi cu boala voastră, ce i-ați spune?
Alex: Să dispară mai repede. Trebuie să stăm pozitivi. Prea multe de dacă nu fac bine.
Gândurile astea l-au bântuit și pe Emi, fost pacient, apoi voluntar în Asociația Little People și acum angajat full time. La 16 ani, el a fost diagnosticat cu cancer testicular. Cunoaște bine camera de joacă de la IOB în care nu i-a fost chiar simplu să intre la început.
Emi: În timpul tratamentului m-am retras în seriale, jocuri, tot ce găseam pe internet și îmi era mult mai simplu. La începutul tratamentului nu eram cea mai comunicativă persoană , dar după multe insistențe am decis să mă alătur activității de la Little People.
Eu: Care în ce consta?
Emi: Activitățile erau pe categorii de vânstă. Cei mai mici făceau jocuri, activități despre corpul uman, care este importanța unei branule și cum se pune. Pentru că eu credeam că acul care străpunge pielea rămâne înăuntru, când de fapt nu e așa. Am înțeles și eu ce se întâmplă în timpul procedurilor medicale, chiar dacă până atunci nu am avut niciun contact cu spitalul.
Emi a trecut prin 5 spitale până a ajuns la Institutul Oncologic București, unde a făcut cam 2 ani de tratament.
Emi: Era ziua mea. Țin minte că mi-am făcut-o în spital cu înghețată dezghețată pentru că, până au ajuns la spital cu înghețata, s-a topit cu totul. Tratamentul l-am început undeva în august.
O parte importantă din tratament a fost joaca.
Emi: Fiind un grup mai mare de adolescenți pe secție, jucam foarte mult jocuri de societate, de la Catan, Rummy, Scrabble. Mă plimbam cu stativul în camera de joacă. Rugam asistentele să-mi lege cumva cablurile pe mână ca să pot să mă joc în același timp. Era o chestie foarte importantă pentru mine și țin minte că cel mai bine mi-a fost când s-au terminat venele de la mâini, erau toate arse și am început să am branulă la picior. Era un pic mai nașpa că nu puteam să mă mișc așa de bine, dar aveam mâinile libere și eram extrem de fericit.
Pe Maria o aduce mama cu căruciorul la camera de joacă, unde pictează și desenează.
Mama Mariei: Am fost la spitalul Grigore și i-a spus doctoriței: Doamna doctor, să știți că eu nu stau aici la voi pentru că voi nu faceți activități sau cameră de pictură.
Maria are 9 ani, dar stă prin spitale cam de când s-a născut. Înainte să ajungă la IOB a fost internată 2 ani la Grigore Alexandrescu. A trecut prin 7 operații și și-a pierdut ochiul stâng, dar mama spune că este foarte vioaie de fel. În ultima vreme e cam slăbită și abia vorbește, așa că mama ei ne-a ajutat să ne înțelegem.
Eu: Cum faci să te distrezi? Îți place să pictezi?
Maria: Da. Desenez. Nu fac puzzle.
Mama Mariei: Ai făcut puzzle, ai făcut pe Leul curajos, ai făcut brioșele alea cu doi colegi de la sală.
Andreea: Cărțile astea o să le împărțim și avem mai multe categorii. De exemplu, familia bucătar, familia florar, familia polițist și în fiecare familie trebuie să avem câte 4 membrii.
După ce s-a vindecat de cancer, Emi a început să lucreze ca voluntar în secția de oncopediatrie din Cluj, unde era student.
Emi: Am observat că îmi place foarte mult să fac asta și că lucrez foarte bine cu copiii. După un an aproape de voluntariat mi s-a oferit post part time la Little People în calitate de coordinator în spital. După terminarea facultății m-am angajat full time.
Voluntarii Little People sunt pregătiți să vină în fiecare zi cu idei noi de activități, le vorbesc deschis copiilor despre tratament și efectele lui negative, despre cât de important este să asculte sfaturile medicilor și să rămână pozitivi.
Poezie Alex: Se numește Viața și începe așa:
„Un cuvânt fără însemnare
Pentru unii, așa se pare!
Mulți nu știu când a început,
Mulți nu știu când s-a pierdut,
Știm doar că e un lucru mare!
Creată de cine oare?
Vă spun eu de cine: de el, de ea, de tine, de mine.
Înveți să o prețuiești doar când înveți să crești.
Când ești tânăr nu îți dai seama
Cât este viața de scumpă,
Îmbătrânind apare teama că în curând o să se ducă!
Mai am doar un singur sfat: trăiți viața cât puteți, nu știți când s-a încheiat și nu o să o mai aveți.
Un reportaj Lumea Europa FM de Viorica Ștefan:
