Problema adopţiilor internaţionale nu este deloc nouă pentru România.
E motivul pentru care Guvernul condus de Adrian Năstase a fost dur criticat la începutul anilor 2000, reglementarea adopţiilor fiind una dintre cerinţele Uniunii Europene privind aderarea României.
De-altfel, în 2001, a fost interzisă înfierea copiilor de cărtre familii din străinătate.
Cifre apărute în presă vobesc despre 30.000 de copii daţi spre adopţie în străinătate, după 1989, când Occidentul a fost impresionat şi şocat de imaginile cu copiii abandonaţi în orfelinate.
Adopţiile au fost făcute pe bandă rulantă, fără respectarea procedurilor, fiind o adevărată reţea în domeniu, care lucra contracost.
De atunci se vorbeşte despre negoţul cu copiii şi despre trafic de organe – acesta din urmă nefiind niciodată dovedit.
În 2001, un raport prezentat în Parlamentul European de baroneasa Emma Nicholson (raportoarea pentru România, la acea dată) a pus inclusiv problema suspendării negocierilor de aderare pentru ţara noastră exact din cauza sistemului nereglementat de adopţii.
Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii – de unde veneau cele mai multe cereri de adopţii – cerea ca procedurile să continue.
În 2001, însă, adopţiile internaţionale au fost suspendate, instituindu-se un moratoriu, până la elaborarea unei noi legi a adopţiilor, lege care avea să vină câţiva ani mai târziu.
O lege considerată prea restrictivă şi îmblânzită ulterior, în sensul că cetăţenii români au prioritate la adopţii, apoi, românii stabiliţi în alte ţări şi – doar în cazuri excepţionale – cetăţeni străini.
