La trei ani după incendiul de la incendiul din clubul Colectiv, România e o țară cu doar 14 paturi pentru tratarea pacienților adulți cu arsuri grave – și toate în Capitală. Sunt aceleași care au putut salva în 2015 câțiva norocoși cu răni mai ușoare.
Dincolo de strategii și de declarații politice, în acești trei ani nu a apărut nici măcar o singură clădire nouă, într-un spital din țară, care să poată poată primi un „mare ars”. În campania „România neterminată”, vă spunem, de astăzi, unde ne-am blocat.
În iulie, doi mineri din Gorj erau scoși din flăcări după un accident de muncă. Știrea a resuscitat o mai veche întrebare – există sau nu salvare în România?
Gheorghe Fudulache și Emanoil Grivei lucrau până nu demult în mină, la Complexul Energetic Oltenia. Într-o zi au intrat în carieră pe picioare și au ieșit târându-se până la targă.
O flamă de la un transformator de 6.000 V le-a lăsat pe corp arsuri de gradele III si IV. Salvarea le-a venit din Belgia pentru că niciun spital din România nu avea dotarea necesară să-i îngrijească.
I-am întâlnit pe amândoi, întorși între timp acasă.
Gheorghe are 40 de ani, Emanoil – 48. Au familii și copii. Trăiesc, dar își revin încet. Și nu au încă puterea de a vorbi despre cum treci, în România, pe lângă moarte doar pentru că ești, la un moment dat, norocos.
Din lupta pentru supraviețuire, soțiile lor își amintesc încă detalii șocante. Scoși din flăcări, Gheorghe și Emanoil au avut de mers un kilometru pe jos, sprijiniți de alți mineri, până la prima ambulanță. Din spitalul orășenesc Rovinari, fără vreun pat pentru mari arși, un elicopter SMURD i-a dus la București, la Floreasca.
Nici Secția de Arși deschisă aici cu investiții imense, dar în mare parte inutile nu s-a dovedit de vreun folos. Medicii le-au chemat familiile și le-au spus să nu piardă timpul – singura șansă de supraviețuire era să-și caute un spital din străinătate.
Au trecut de atunci patru luni. Gheorghe și Emanoil au ajuns între timp într-o clinică din Belgia. S-au întors acasă întregi. Nu pot însă să mai muncească. Nici măcar să vorbească despre ce a urmat după accident.
La mina Pinoasa a fost un accident de muncă. Se poate repeta oricând, oriunde. Cei doi mineri au ajuns, în final, tot pe mâna unor medici români, emigranți în Vest.
În spatele transferului lor nu se află însă un sistem medical care să își fi recunoscut limitele. Salvarea a venit tot de la mai vechea rețea de voluntari care a funcționat la Colectiv.
Telefon după telefon. În continuare, așa vine salvarea. Într-un sistem bolnav, cel mai des sună o rudă disperată la un om sus-pus. Iar el dă telefon mai departe.
În vară, acest om a fost Pavel Popescu – IT-istul care aducea acum trei ani o echipă de doctori norvegieni pentru victimele de la Colectiv.
Azi, Pavel Popescu e deputat și primește aproape zilnic telefoane de la necunoscuți sprijiniți firav pe fereastra dintre viață și moarte.
„Ce poate face o mamă disperată sau o soție disperată în momentul în care ajunge în fața unui spital și realizează nimeni nu o poate ajuta pentru că nu există infrastructură, nu există personal calificat, nu există bunăvoință, dar există o birocrație ieșită din comun? Știți cum ne numesc oamenii? „Mai-marii puși”. Și chiar dacă nu e în fișa postului de deputat să te ocupi de transferuri de pacienți, mereu mă gândesc când primesc un astfel de telefon că poate mâine sunt eu în situația asta. În România nu există în momentul de față niciunde un pat de mare ars la standarde minime europene. Nu există, indiferent de ce spun X sau Y”, spune el.
Cum ajungi într-un avion spre a doua șansă? vă veți întreba poate. În România prezentului, un grup de prieteni se consultă pe Facebook și, peste capetele unui sistem care întoarce privirea în altă parte, ți se găsește un loc.
Dar povestea nu se termină aici. Paradoxal, chiar cei care au sugerat plecarea se pot răzgândi.
Pavel Popescu a trăit-o: „M-am sfătuit cu ei. Zic «Uite, avem un Colectiv mai mic». Concluzia a fost să îl sunăm din nou pe domnul doctor Serge Jennes din Belgia. În 45 de minute, de undeva, de pe o insulă, unde era el în vacanță, mi-a trimis o scrisoare oficială de acceptare a pacienților. De aici, practic, a început birocrația. Medicii care au sfătuit familiile să transfere pacienții n-au mai vrut să semneze actele de frica acelei responsabilități a plăților pe care statul român le-ar face către statul belgian”
Un deputat sună la ministru, ministrul semnează în locul doctorilor și câteva ore mai târziu un avion decolează.
La sol rămâne neputința.
Într-o țară în care un spital început se și duce la capăt la timp, cei doi mineri ar fi trebuit să ajungă în mai puțin de o oră la Timișoara și aici să fie tratați. Un centru pentru pacienții cu arsuri grave în vestul țării e în discuție de a proape 10 ani. Cât s-a cheltuit de atunci și totuși cât de departe suntem de a-l avea vă spunem mâine la „România neterminată”.
