Curtea Constituțională a publicat motivarea deciziei din 30 mai în privința conflictului de natură constituțională dintre Președintele României și ministrul Justiției în legătură cu revocarea Laurei Codruța Kovesi. Judecătorii arată că șeful statului putea refuza propunerea ministrului Tudorel Toader doar dacă evaluarea acestuia ar fi depășit limitele legii.
Două clarificări importante erau așteptate odată cu motivarea deciziei. Prima este legată de revocarea procurorului-șef al DNA. Iar calea de urmat descrisa de Curte este, fără echivoc, revocarea, chiar dacă nu există un termen menționat explicit în motivare.
De ce ar fi revocarea singura opțiune lăsată președintelui? Curtea explică pe larg care este, în opinia sa, rolul președintelui în acest caz: unul limitat la verificarea legalității procedurii. Practic, șeful statului ar avea de verificat daca analiza ministrului Justiției iese sau nu în afara legii.
Președintele Klaus Iohannis ar fi putut refuza revocarea Codrutei Kovesi, arata judecatorii, dar numai în cazul in care propunerea nu respecta conditiile legii și se putea demonstra acest lucru. Or, președintele ar fi făcut „o evaluare a evaluarii”, iar explicația sa – ca revocarea nu e oportună – nu echivalează, în opinia CCR, cu o verificare a legalității propunerii, ci cu o decizie politică.
Puterea președintelui este, în mare parte, redusă la functia de mediere, de consultare în cadrul Executivului. „Presedintele veghează la respectarea Cosntituției și are un drept de veto limitat”, se arată în motivare.
A doua clarificare așteptată după decizia din 30 mai era legată de puterea ministrului Justiției asupra procurorilor. Acestuia nu i se recunoaște doar autoritatea administrativă, ci i se dă „un rol central” și putere de decizie între altele la numirea și la revocarea procurorilor șefi. „Curtea reţine, de asemenea, că autoritatea ministrului justiţiei nu este una administrativă, din contră , acesta are plenitudine de competenţă sub aspectul autorităţii asupra procurorilor. Această plenitudine este limitată doar prin dispoziţiile constituţionale exprese, respectiv cele referitoare la numirea în funcţia de procuror şi la aplicarea sancţiunilor disciplinare, acestea fiind dispuse de Președintele României, respectiv de Consiliul Superior al Magistraturii. Noţiunea de autoritate are o semnificaţie foarte puternică, ea fiind definită drept putere de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare, însă, în cont extul constituţional dat, acesta se referă la o putere de decizie în privinţa gestionării carierei procurorilor”, arată CCR.
Consiliul Superior al Magistraturii rămane doar „un reper” pentru ministrul Justiției pentru a-și susține sau nu mai departe propunerea. Curtea arată că avizul consultativc al CSM i-ar fi adresat mai degrabă ministrului căruia i se dă astfel posibilitatea de a se răzgandi. La fel de bine, însă, adaugă judecatorii, își poate menține propunerea, înaintand-o pereședintelui.
O altă chestiune pusă în discuție e legată de definirea independenței procurorilor, diferită, în opinia CCR, de cea a judecătorilor. „Procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor. (…) Curtea constată că Ministerul Public nu face parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, concepte diferite în esenţa lor. (…) Deşi nu face parte nici din puterea executivă sau autoritatea executivă , Ministerul Public nu are o poziţie de independenţă instituţională faţă de aceasta , întrucât textul Constituţiei este foarte clar, activitatea desfăşurată de procurori fiind sub autoritatea ministrului justiţiei”, se arată în motivare. Totuși, judecătorii precizează că „activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într -o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiţiei, acestea fiind două probleme distincte”.
Judecătorii Livia Stanciu, Daniel Morar și Ștefan Minea au formulat opinii separate, iar Maya Teodoroiu și Marian Enache – opinie concurentă.
DECIZIA 358/30 MAI 2018, ÎN INTEGRALITATE
