În vremea asta, de la munte, unde n-a fost seceta chiar atât de mare ca-n câmpie, vin spre noi hribii.
Sunt ciuperci care poartă multe nume, de la pita pădurii la hiribe, hiriboance, mânătărci, pitoi sau pitoi grase.
Cei mai mulți dintre oamenii pe care i-am întâlnit gătesc hribii total nepotrivit, în sensul că-i gătesc prea mult, mult prea mult. Hribii nu au nevoie de cine știe cât tratament termic, ba chiar au de suferit din perspectiva aromei și a texturii. Hribii pot fi mâncați cruzi, tăiați în lamele fine, stropiți cu ulei de măsline, puțină zeamă de lămâie sau oțet din mere și presărați cu fulgi de sare și piper abia zdrobit. Totuși, preferații mei sunt hribii fripți superficial, direct pe jar.
Dacă nu aveți jar, o tigaie încinsă bine ajută. Ar fi bine să fie o tigaie din fontă, unsă cu puțin ulei. Hribii, tăiați în sferturi, presărați cu sare și piper, se înșiră ușor pe rămurele de cimbru sau rozmarin, apoi se pun la fript. Câte un minut-două pe fiecare parte. Cum spuneam, direct pe jar, dacă e posibil. Dacă-i stropiți apoi cu puțin ulei de floarea soarelui presat la rece și-i mâncați cu o felie de pâine țărănească prijită, aveți un scurt contact cu perfecțiunea. Succes!
