De la începutul războiului în Ucraina, peste 3,6 milioane de ucraineni au trecut granița în România. Numai 100.000 dintre aceștia au rămas în țara noastră, majoritatea femei cu copiii lor.
Printre acestea, este și Tatiana Altuhova, mama a două fetițe de 2 și 7 ani.
Povestea ei este povestea tuturor mamelor obligate să-și ia rămas bun de la soț, casă și toată viața lor de până atunci pentru a-și duce copiii la adăpost.
Florentina Mihăiță a întâlnit-o pe Tania, căci așa îi zic prietenii, în aprilie anul trecut, la sosirea în România. După aproape un an, a discutat din nou cu ea, dar și cu fiica ei cea mare pentru a afla ce greutăți au întâmpinat în România și cât de mult s-a schimbat viața lor.
Zlata la protestul față de război din București, 24 februarie 2023
– Mă cheamă Zlata Matiaș. Am 7 ani. Eu sunt din Ucraina.
– Și de ce-ai venit tu aici, în România?
– Când m-am trezit am văzut “bombordamentul”.
Mă numesc Tatiana Altuhova. Sunt producător de divertisment la TV, în Ucraina. Am făcut emisiuni amuzante și am fugit de război.
Tatiana sau Tania cum îi zic prietenii a ajuns în România, în aprilie, anul trecut împreună cu părinții, sora și cele două fetițe ale ei. În mai putin de un an, fiica ei cea mare a învățat româna.
– Îmi place să desenez!
– Iar aici în România ce-ți place cel mai mult?
– Cel mai mult îmi place să joc cu rumâni și ucraineni. Și să-nvăț româna.
La venirea în Ro însă…
Nu e foarte fericită că au rămas toți prietenii acolo și plânge, uite cum eu acuma.
Până să fugă în România, țara unde a studiat limbi străine la Universitatea din București, Tania locuia cu familia ei în Kiev.
“Nu poate să fie război!” zicea soțul meu, că e secolul XXI și nu pot să vină peste noi rachete, deci stăteam cât de cât liniștiți, dar am făcut un mic bagaj și am strâns acolo câte ceva și am pus în mașină să am. Și pe 24 (n.r. februarie) dormeam, că era 5 dimineața, au sunat colegii la soțul meu care lucrează la știri și au spus:”Intrăm în direct pentru că a-nceput războiul!”
Vlad, soțul Taniei:
24 februarie a fost o zi foarte lungă. Îmi amintesc că m-a sunat o colegă la 4.30 dimineața și mi-a spus: “Rusia a început războiul”. Nu-mi venea să cred! M-am simțit prins ca-ntr-o capcană, apoi am încercat să-mi ajut soția și copiii. A fost o zi foarte lungă în care fiecare a trebuit să ia o mulțime de decizii.
Nici nu se luminase afară când în Kiev au răsunat primele explozii. Rușii intraseră cu tancurile în Ucraina.
În Kiev, se auzeau pentru prima oară sirenele.
Vlad, soțul Taniei, și-a dus familia într-un studio foto situat la subsol.
Zlata: Noaptea, auzit sirenă și mama a început să ia tot ce trebuie și noi ne-am dus la subsol. Acolo au venit și prietenii mei, doi, și au stat acolo mult timp.
Tania: Ne-am adunat acolo vreo 50 și ceva de persoane, cu copii, cu animale, cu papagal. Copiii se jucau, unii găteau, alții puneau scotch pe geamuri, unele plângeau, cineva trebuia să nu doarmă, și dormeam pe rând că să citim știrile că să înțelegem ce se întâmplă.
După 5 zile petrecute la subsol, Tania a decis să plece.
Tania: Am decis să mergem mai spre granița cu Polonia, de unde e mama mea, este orașul Luțk, avem un micuț apartament vechi-vechi, cu sobe și am mers acolo.
Vlad: Cea mai grea zi a fost când a trebuit să-mi mut familia în vestul Ucrainei. Dar mama și tata mi-au spus că nu vor părăsi Capitala. N-am știut dacă o să-i mai văd vreodată. La fel de dificilă a fost ziua în care Tania și copiii au trecut granița. Am trăit aceleași sentimente.
400 de kilometri între Kiev și Luțk au fost parcurși fără oprire.
Nu știam dacă ne ajunge benzina și nu avea toată lumea plin. Ne-am dus pe autostradă Kiev-Zhytomyr. Fix după ce am trecut a fost pod bombardat, bine că am plecat atunci că mi-era foarte frică, eu plângeam, mărturisește Tania.
În Luțk, Vlad și-a luat rămas bun de la soție și de la fetele lui.
Soțul meu s-a întors în Kiev. M-a rugat pe mine să-i las pisici măcar, să nu stea el singur de tot.
În Luțk, Tania primea o veste cumplită:
Pasha Lee a fost prezentatorul meu la emisiunea mea de zi. S-a dus el la apărare teritorială, în Irpeni. Și nu credeam până-n ultimul moment, poate cine știe, nu e el. Și totuși era el. Prezentatorul meu a murit primul.
Cât timp a stat în Luțk, Tania a primit o mulțime de mesaje de la prieteni și foști colegi de facultate din România.
Mi-au scris, mi-au dat mesaj:”Dacă ai nevoie de ceva să-mi spui”, “Vino aici!”. Și eu tot ziceam: “Nu vin. De ce să vin? Mâine se termină războiul.”
Abia după ce a stat 4 zile în spital cu fetița de un an bolnavă de rotavirus a decis că e cazul să plece din țară.
E spital de toată regiunea, și e și de copii și de adulți și e spital de infecții, deci toate infecțiile posibile sunt acolo. Când e alarma, de 6-7 ori pe zi, toată lumea coboară la subsol. Vin după tine medicii și spun: “Hai, repede, repede! Subsol! Eram mulți, da, adulți, copii, 300-400, nu știu. Ne-am întors acasă și a doua zi am plecat la București.
Nu încăpeau toți într-o mașină, așa că tatăl și cu sora ei au apelat la șoferii întâlniți pe drum.
“Ne-am băgat în mașină soțului eu, copiii, mama și cățelul ei și haine, cărucior de copil. Și tata și sora și doi pisici n-au încăput. O mașină i-a adus după graniță în Polonia, după aceea, i-a luat altă mașină de voluntari și de prieteni
Tania a ales drumul lung, dar mai sigur către România.
Puteam să trecem prin Ucraina până-n Cernăuți și traversam acolo granița, dar mi-e mi-era frică. De asta am preferat să trec granița În Polonia, direct de la Luțk. Ne-am dus: Polonia, Slovacia, Ungaria, am ajuns în România la Cluj și dup-aia la București. 3 zile. Opream doar noaptea să dormim.
Pentru Zlata, fiica cea mare a Taniei, venirea în România a fost de neînțeles la început.
A întrebat-o pe soră-mea dacă intră rachetă în casa noastră, în apartamentul nostru și soră-mea i-a zis că nu. Și ea zice:” Sigur?” “Sigur! Nu intră nicio rachetă.” ” Dar de ce atuncea stăm aici? Hai acasă!”
În apartamentul tatălui meu sunt geamurile sparte pentru că a intrat rachetă în blocul de vis-a-vis și a dărâmat toată fața blocului, geamurile.
Zlata este acum în clasa I la o școală cu predare în limba română.
Ea nu mai plânge, stă foarte mult la școală și acolo are prieteni și ucraineni și români, ea n-are probleme cu acomodarea și știu că mulți copii au.
Și totuși, când vorbește despre Ucraina fetei îi dau mereu lacrimile.
Reporter: În Ucraina, ce-ți place cel mai mult?
Zlata: Ca să (mă) joc cu tata. Tata e în Ucraina acum și eu dor de tata!…
Ambianta serbare
Moș Crăciun va veni dintr-o clipă-n alta..
Tania: Aproape că am plâns când a fost serbarea de Crăciun.
Departe de familia sa, în Kiev, Vlad a ratat serbarea de Crăciun.
Cel mai frumos moment al anului a fost când mi-am văzut prin WhatsApp video fiica în vârstă de 1 an că a început să facă primii pași.
Zoriana are acum 2 ani și cere adesea să-l vadă pe tata.
Vine cu telefonul meu și zice: “Tata!” Să-l sunăm. Pentru cea mică asta e casa pentru că ea nu ține minte casa din Kiev, am plecat când avea un an și nici nu mergea.
La venirea în România, Tania spunea: Nu caut loc de muncă, pentru că eu totuși sper că mă întorc.
A stabilit de mai multe ori că se întoarce.
Terminăm clasa I în iunie, facem bagajul și în iulie ne întoarcem. Mă rog, am stabilit și august, anul trecut și decembrie înainte de Revelion, asta nu înseamnă că am stabilit clar.
Mulți ucraineni au revenit deja în țară.
Tania: Soră-mea a plecat acasă în septembrie. Am prieteni, nu mulți, dar s-au întors.
Reporter: Ce i-a făcut să se întoarcă?
Tania: Dorul, în mare.
Și Taniei îi e mereu dor de casă.
Eu sunt foarte bine. Dar toată lumea se simte în siguranță (n.r. în România), dar nu e casa.
În prezent, Tania lucrează cu refugiați, moderează interviuri de tip focus grup, periodic, face traduceri și merge la Cernăuți cu ajutoare.
În România, i-a fost greu să găsească o casă, o școală pentru fetița ei, un medic.
Erau probleme, dar nu erau probleme, deci absolut tot pot să rezolv. Abia în decembrie am înțeles că românii merg la urgență dacă au probleme de sănătate. Asta a fost greu. Și până acuma eu n-am medic de familie aici, dar se rezolvă, adică oricum eu o să rezolv tot.
După un an de război, timpul a căpătat o altă dimensiune.
– Îți amintești ce zi era când ai trecut granița din Ucraina în Polonia?
– Ce zi era?.. Sâmbătă sau vineri. Sau la ce te referi?
– Ziua și data.
– A, nu! Ceva aprilie.
– Ți se pare că de atunci a trecut mult sau puțin? Cum percepi tu timpul?
– Ca nervi, da, 10 vieți! Dar așa cum s-a spus și la televizor și peste tot la noi, noi suntem în această februarie, februarie aia care s-a lungit întruna. Cum să spun… Din februarie până acuma noi așteptăm victoria, nu altceva.
Războiul i-a făcut pe ucraineni să vadă lumea cu alți ochi.
Tania: S-a schimbat absolut tot într-o zi, toată viața noastră și toate bunurile pe care le-am avut noi nu mai au nicio valoare, deci nu ne interesează. Țin minte că m-a întrebat cineva: “Și dacă vine cineva și fură?” Să fure! Nu contează. Ia-ți blenderul și pleacă! Ia-ți chiloții, blana și ce vrei tu, dar să nu atingi oamenii!
Nimic nu trebuie să lași pe mâine! Să petreci timp cu cei dragi, nu mâine, peste o săptămână, ci acum. Și ne-a întărit, (n.r. războiul) adică acuma putem totul. Cei care ziceau: “Nu mă duc eu cu copii că e COVID, că e departe”, eh, uite că a luat și pe jos granița, dup-aia tren, dup-aia autobuz, dup-aia iar pe jos, la niște oameni necunoscuți a stat o noapte, a trecut în altă parte…
Vlad: După un an de război, fiecare cetățean din Kiev poate spune că e mai puternic ca niciodată. Continuăm să trăim, să iubim, să râdem. Și suntem furioși și nu-l vom ierta pe Putin pentru nimic. Cel mai frumos moment va fi când vom vedea trupele ruse plecând și fiecare familie se va reuni acasă, în Ucraina.
Tania vorbeste adesea despre victorie, dar și despre marea frică.
Este foarte mare frică atunci când o sa fie victorie și o să înțelegem că s-a terminat războiul și o să aflăm câți au murit, și cine a murit și cum au murit.
Și se teme că unele traume nu se vor vindeca niciodată.
Stăteau copii mult la subsol și dup-aia ies și se mută după graniță, în Polonia, de exemplu, copii de 4 ani, 5 ani, și erau normali și acuma nu mai vorbesc. Nu știu cum putem să-i ajutăm, să tratăm când au intrat rușii peste ei și au murit părinții în fața lor, au împușcat părinții, vecinii, câinele.
În ultimul an, mulți ucraineni au simțit că și-au pierdut credința în Dumnezeu.
Tania: Am pierdut, nu pot să spun că am și acum foarte multă credință. Eu cred în armata noastră. Cred în ZSU (n.r. Forțele Armate ale Ucrainei), pentru că doar ei ne apară de la absolut tot. Mulți credem că primăvara se termină totul.
Vlad: Credem în președintele nostru, Zelenski, că vom câștiga anul acesta. Avem nevoie de mai multă muniție aeriană. Dacă o obținem putem câștiga mai devreme.
Nu voi regreta niciodată că am rămas în Ucraina. Niciodată! E pământul meu, e casa mea.
Pentru copii, cântecele despre lupta țării lor au devenit noul imn național.
(Ambianță Zlata cântă)
(Sursă fotografii: arhivă personală Tania Altuhova)
