Un reportaj de Iorgu Ianuși, difuzat în emisiunea „Lumea Europa FM”
Bărbați extravaganţi – ce poartă cămăşi colorate, haine în carouri, pantofi roşii sau galbeni …și chiar pălării albe à la Maurice Chevalier. Domni care, la ocazii speciale, poartă smoching și bastoane cu cap de fildeș.
Domnișoare care poartă pantofi în culori vii și sandale, fuste până la genunchi și care au coafuri „à la garçon” și doamne care îmbracă cele mai recente creații ale caselor de modă de la Paris.
Vă propun, în minutele următoare, să aflăm cum se îmbrăcau românii acum 100 de ani.
Iorgu Ianuși:
Cum aproape 80% din populația României trăia la țară și se ocupa cu agricultura și creșterea animalelor, diferențele între aspectul celor care locuiau la sat și felul în care se îmbrăcau orășenii erau extrem de pronunțate.
În sate, îmbrăcămintea era confecționată în casă – notează istoricul Ioan Scurtu, în cursul „Civilizația românească în perioada interbelică 1918-1940”:
„La sate, îmbrăcămintea se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi şi indispensabili din în sau cânepă, pantaloni din postav de lâna de oaie, căciulă de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blana de berbec. Ţăranii de la munte se purtau, în mod obişnuit, costumul naţional (opinci, iţari, cămaşă brodată). Şi în celelalte zone, bătrânii au rămas consecvenţi portului tradiţional.” Ioan Scurtu
Însă, tinerii începeau să-și cumpere așa numitele haine „nemțești”, aducă pantaloni și veston, cizme și pălării.
În general, portul şi moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorul, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţeşti”.
Și fetele începeau să fie influențate de moda din oraș și, cu timpul, își cumpărau sandale, fuste de stofă sau rochii de stambă înflorată. Ba chiar să-și scurteze părul, influențate și de prima regină a României Mari, Maria.
(Foto: Regina Maria – în centru – alături de principesa Ileana – în stânga – în Paris, în jurul anului 1920; fotografie prezentată într-un articol despre stilul reginei Maria pe blogul andreeanyx.wordpress.com.
***
Continuăm călătoria în timp și aflăm cum se îmbrăcau orășenii. Cei din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor – arată istoricul Ioan Scurtu în „Civilizația românească în perioada interbelică”.
„Bărbaţii purtau ghete de lac, pantaloni cu manşetă, haine la doi sau trei nasturi, pălărie, cămăşi albe cu butoni (de aur sau de argint) precum și cravată (uneori prinsă cu ac încrustat cu pietre preţioase). Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite pentru orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, bărbaţii se îmbrăcau în smoching”. Ioan Scurtu
Bărbații extravaganţi – în special tinerii, actorii și scriitori – purtau cămăşi colorate, haine în carouri, pantofi roşii sau galbeni, lavalieră și chiar pălărie albă à la Maurice Chevalier.
Briantina (uleiul de par) era nelipsită, iar cei care purtau barbă aveau întotdeauna un piepten de argint sau os, pe care-l foloseau uneori ostentativ, pentru ca cei din jur să observe calitatea acestuia.
(Foto: Hala Vechiturilor, situată pe Calea Văcărești și demolată după 1930, într-o fotografie prezentată de site-ul www.bucurestiivechisinoi.ro.)
Fetele au început să poarte pantofi în culori vii sau sandale, fuste până la genunchi şi bluze „en coeur” și chiar să adopte coafurile băiețești („à la garçon”).
„Femeile de vârstă medie s-au dovedit mult mai receptive la modă: ele se îmbrăcau după ofertele caselor de moda din Paris, care erau preluate de Casele de modă din Bucureşti şi din principalele oraşe ale ţării”. Ioan Scurtu
Doamnele mai în vârstă au preferat stilul adoptat înainte de Primul Război Mondial: pantofii de culoare închisă, rochiile lungi cu dantele, bluzele închise la gât și pălăriile cu ornamente bogate.
„Cei care locuiau în zonele periferice ale oraşelor purtau,de regulă, haine cumpărate din târgurile de vechituri. Unele categorii de salariaţi – militari, lucrători la caile ferate, preoţi – aveau uniforme oferite de stat sau cumpărate la preturi mai mici decât cele din magazinele obişnuite.” Ioan Scurtu
