Reportaj de Teodor Tiță
Dacă i-ați ascultat vreodată pe suporterii unei echipe de fotbal britanice intonând imnul, atunci puteți să vă faceți o idee despre combinația de mândrie, orgoliu și entuziasm pe care o poate insufla un monarh legitim.
O mostră de emoție brută, autentică și nemediată, în spatele căreia sunt sute de ani de construcție a unei instituții. Ani care pot însemna trasformări lente sau cutremure sociale, pentru ca într-un final națiunea să își accepte suveranul, iar suveranul națiunea.
Monarhia râmâne pentru unii un reziduu al unor timpuri trecute. Pentru alții o certitudine a continuității și a legăturii cu Dumnezeu.
În Lumea Europa FM, vorbim despre regi și regine. Ai României. Vorbim despre o dinastie care va rămâne pentru totdeauna în cartea de istorie, indiferent cine îi va fi autorul.
O fostă familie conducătoare care altădată a unit o națiune însă în vremurile republicii reușește doar să mai trezească sporadic emoții. Nu întotdeauna luminoase.
Un rege bun va fi întotdeauna mai preocupat de datoria sa față de Dumnezeu și țară, decât de orice detaliu frivol din realitatea imediată. Nu va cere respect, va impune respect.
Va avea o înfățișare și un discurs demn, așa cum e țara pe care el și poporul său și-o doresc.
Toate aceste condiții erau împlinite cu supramăsură în 1992, când regele și poporul său s-au reîntâlnit în inima Bucureștiului.
Monarhia Salvează România!
Această narațiune care a însuflețit un milion de oameni în acel an era însă incompletă, iluzorie și, pe alocuri, naivă.
România în care regele se întorcea era cu totul alta. Energia sutelor de mii de oameni care sperau la întoarcerea într-o normalitate pe care, în fapt, mulți dintre ei nu o cunoscuseră niciodată, s-a risipit în aerul orașului în care un observator atent putea încă să mai detecteze urmele evenimentelor din decembrie ‘89, ale mineriadelor și damful nefericit al stagnării unei epoci care căpătase deja trăsăturile distincte ale noului președinte al republicii.
Regele Mihai I încercase și în 1990 să revină în patria sa, însă fusese întors din drum de noile autorități, prea nesigure de propria legitimate, prea vinovate fără să fie condamnate și prea dornice să se bucure de exercițiul amoral al puterii într-o Românie mahmură după 45 de comunism.
A încercat și în 1994, însă șocul provocat de mulțimea venită să îl vadă cu doi ani mai devreme fusese mult prea mare pentru regimul lui Ion Iliescu. Zbaterea monarhiștilor a fost întâmpinată cu răceală aparatul de ordine publică al statului român.
Suveranul a reușit să își normalizeze relațiile cu statul de abia în 1997. Și-a recăpătat cetățenia și libertatea de a păși pe pâmântul țării sale, într-un târziu gest reparatoriu al unui stat care simțea tot mai puțin nesigur.
Trecerea implacabilă a timpului funcționa însă în favoarea republicii.
Copleșiți de tranziția cinică, fascinați de spectacolul libertății, românii au început să uite de regele lor. Micul moment de apropiere, acea lumină de la începutul intenșilor anilor ’90, a început să se stingă pentru ideea monarhică.
Românii încercau cu disperare să privească înainte. Iar înaintea lor erau Uniunea Europeană și visul unei prosperități non-ideologice și indiferente la forma de guvernământ câtă vreme aceasta nu a îngrădit libertăți, ci, din contră, le-a extins. Pragmatismul învingea încet-încet nostalgia și visul unei nesigure epoci binecuvântate, pe care nici chiar cei mai aprigi monarhiști nu reușeau să prezinte ca fiind desăvîrșită.
Ce legatura exista intre monarhie si televizoarele color? Intre rege si concediile in strainatate? Intre casa regală și mașinile de import? Prea puține. Într-o epocă în care un întreg popor învăța să consume și să își consume libertatea, un rege din alte timpuri devenea încet-încet o curiozitate istorică, asemeni unei statui vii pe soclul căreia sculptorul nu a decis încă ce trebuie să scrie.
Folosindu-se timp, republica câștiga meciul. Vârstnicul rege al României s-a retras încet-încet înapoi în ceea ce unii dintre criticii săi au identificat drept o izolare placidă și fără miză. Aceeași lipsă de implicare care îi fusese reproșată și în timpul celor 45 de ani de comunism.
Locul său a fost luat de ceilalți membri ai familiei regale și, mai ales, de principesa Margareta. Margareta a Romaniei, cea care, spre stupefacția unora dintre monarhiști, o specie de oameni care prin definiție sunt sensibili la tradiție, continuitate și reguli, avea sa devina oficial mostenitoarea suveranului. Era ignorată astfel legea salică, iar familia regală devenea din ca în ce mai puțin regală și tot mai mult banală. Un păcat pe care mulți monarhiști nu îl vor ierta probabil vreodată.
Între timp însă, știrile au început sa aibă altfel de caracter. Daca la inceputul anilor ‘90 se vorbea cu pasiune despre forma de guvernamnt, acum jurnalele aminteau despre proprietăți recuperate și privilegii reinstaurate. Și nu, nu o făceau pentru a ponegri în vreun fel monarhia, ci pentru a reflecta o realitate obiectivă. Simbolul începea să fie înlocuit de tranzacție, veșnicia cu clipa și legătura cu Dumnezeu cea mai pragmatică cu administrația.
Ultima oară când guvernul român colaborase așa de bine cu familia regală, Europa unită însemna război, nu colaborare, comunismul internațional era o sclipire de nebunie în ochii unor exaltați din est, iar Bucureștiul își consolida renumele de micul Paris.
Pe acest fundal, publicul a început să sesizeze curioasa ascensiune a principelui Radu, soțul Margaretei. Un personaj puțin cunoscut publicului care, în 2002 avea să fie numit Reprezentant Special al Guvernului Român pentru Integrare, Cooperare și Dezvoltare Durabilă.
Unul din acele titluri cu iz ușor ridicol, care arată întotdeauna a recompensă pentru servicii niciodată foarte clare.
Cabinetul care a luat această decizie era compus și sprijinit de cei care odinioară îi interziceau regelui să calce pe pâmânt românesc. Cei care inspirau articole violent anti-monarhiste în presa pro-guvernamentală. Oameni pentru care monarhia era odată amenințare o găseau acum folositoare, utilă și deloc intransigentă.
Un moment de cruzime aristocratică al președintelui Ion Iliescu sub patronajul căruia se întâmplau toate acestea. Revenit în funcție în urma alegerilor din 2000, domnul Iliescu își folosea mandatul pentru reglarea unor conturi istorice, pentru îmblânzirea și cosmetizarea propriului trecut.
Un privilegiu pe care alți șefi de stat români nu l-au avut. Printre ei, regele Mihai.
Bătrânul și absentul rege Mihai I
Am asistat în 2003 la repatrierea rămășițelor pâmântești ale regelui Carol al II-lea, tatăl lui Mihai de România, poate cel mai neînțeles suveran al României. O decizie ciudată a aceluiași guvern, luată cu aprobarea familiei regale, dar care ar putea face obiectul unui roman. Carol și-a trăit ultima parte a vieții în Portugalia alături de marea sa iubire, Elena Lupescu. După o tumultoasă viață amoroasă, decisese că nu se va mai despărți niciodată de ea. Și ea i-a fost alături până la sfârșitul vieții.
La sosirea pe Otopeni, cei doi au fost pentru totdeauna separați, rămășițele lor fiind reînhumate în locuri separate. Același pâmânt, reguli diferite. Ecourile anilor 40 refuzau să se lase stinse.
Prin decizie administrativă, lui Carol și Elenei li s-a interzis să își petreacă veșnicia împreună.
Regele Mihai n-a fost prezent la ceremonii. A fost reprezentat de Principesa Margareta și omniprezentul Principe Radu.
Familia regală a continuat să fie sporadic prezentă în conștiința publicului și pentru o vreme s-a mulțumit să marcheze formal diverse evenimente și momente publice, fără ca mesajele ei să mai aibă o greutate politică reală.
În 2009 avea să se petreacă unul dintre cele mai stranii evenimente din istoria Casei Regale.
Principele Radu își anunța candidatura la președinția României, spre stupefacția amuzată a unei părți a publicului. Acea parte care a remarcat anunțul. Pentru că bună parte din poporul căruia principele voia să îi fie președinte nici măcar n-a remarcat momentul.
Candidatura nu s-a materializat și a fost uitată ca orice lucru straniu și fără consecințe serioase.
Doi ani mai târziu, în octombrie, românii asistau la un eveniment într-adevăr istoric.
Regele a vorbit in fata Parlamentului, iar pentru mulți oameni, chiar și neîsuflețiți de sentimente pro-monarhice, momentul a avut ceva din acea sclipire a viitorului visat de sutele de mii de oameni care își întâmpinaseră suveranul.
A fost ultimul moment public major al Regelui Mihai. Un suveran desprins dintr-o poveste care n-a fost înca scrisă cum se cuvine.
Un rege căruia i-a fost decis destinul de impetuozitatea tatălui său, de ambițiile dezastruoase ale lui Ion Antonescu, de ocupația comunistă, de cinismul României postrevoluționare și, în cele din urmă, de incapacitatea propriei familii de a decide în solidar că veșnicia e mai importantă decât momentul. Detaliile le ascultați zilnic la știri.
Suferind, departe de țară, Regele Mihai, cu biografia sa contestată, chinuită și ezitantă, râmâne un simbol al traseului României în secolul 20. Asemeni țării sale, Mihai I al României a fost dependent de alții, incapabil să facă față violenței reale sau simbolice, dar a reușit să supraviețuiască și să conteze.
Regele contează. Chiar dacă în mică măsură, mult mai mică decât ar fi fost îndreptățit să ceară.
