În ceea ce privește dovezile științifice din psihologia relațiilor interpersonale, mesajul este cât se poate de clar – toți oamenii depind unii de alții. Iar dacă am reușit să supraviețuim și să prosperăm ca specie printre celelalte, acest fapt nu se datorează forței noastre fizice, ci pentru că ne-am dezvoltat abilitățile de-a ne baza pe ceilalți, pentru că suntem interdependenți, pentru că ne-am acceptat umanitate și pentru am făcut tot posibilul să colaborăm pentru a conviețui împreună.
Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, vom vedea că grupurile de oameni își datorează supraviețuirea în special solidarității și întrajutorării, legăturilor definite de reciprocitate și angajament.
Concluzia este aceasta: noi, ființele umane, avem nevoie de proximitate relațională, pentru că legăturile interpersonale de oferă cele mai mari bucurii și cele mai frumoase amintiri. Cu toate acestea, societatea în care trăim a ajuns să prețuiască mai mult independența, singularitatea individuală și centrarea excesivă pe sine. Studiile recente ne arată destul de clar că individualismul și valorile centrate pe propria persoană ajung să progreseze la nivel mondial.
Chiar în 2017 a fost publicat un studiu, cu participanți din aproape 80 de țări, care a evidențiat o creștere de circa 12 ori a individualismului în toate societățile studiate începând cu anul 1960.
Desigur că nu am putea spune nici că individualismul este complet rău – în cele din urmă nu se referă la a-i uita pe ceilalți sau a ne izola social de întreaga omenire, ci este despre a ține cont mai mult de nevoile personale în alegerile pe care le facem. Doar că este dificil și complicat să facem alegeri care să nu-i afecteze pe cei din imediata noastră proximitate fizică și emoțională, de aceea avem nevoie nu doar de autodeterminare, dar și de inteligență relațională.
Experiența de psihoterapeut îmi arată că relațiile noastre apropiate – atât pe plan personal, cât și profesional – vor da roade, dacă ne îndreptăm atenția și energia atât asupra propriilor nevoi, cât și asupra nevoilor celorlalți. Negocierile și compromisurile necesare reprezintă pentru mulți dintre noi problema principală în sfera relațiilor, dar și singura șansă pentru a ne păstra interdependența.
Îndreptându-ne mai mult către tema atașamentului, cu siguranță, mințile multora dintre noi au dedus deja că acesta se referă la o nevoie psihologică înnăscută. Multă vreme oamenii de știință au considerat că doar nevoile biologice contează, precum mâncarea, hidratarea și dormitul, dar în prezent știm că pentru a putea supraviețui ființa umană are nevoie de mai mult decât atât, are nevoie de contact fizic, emoțional și psihologic pentru a-și păstra sănătatea și a avea o dezvoltare armonioasă.
Atașamentul pornește de la nevoia de proximitate relațională, care începe cu faptul de-ai atinge pe cei din jur și de a fi atins, ceea ce numim contact piele pe piele între părinți și bebeluș, iar ulterior între individ și persoanele importante din viața sa.
Teoria atașamentului distinge patru stiluri de atașament – mai exact patru modalități de relaționare – care pot fi grupate în două categorii;
1. Avem pe de-o parte persoanele cu atașament singur – despre care spune că au un stil securizat; acestea se simt confortabil în intimitate, sunt de obicei calde, iubitoare și apreciază atașamentul.
2. Mai avem categoria de atașament nesigur – din care fac parte stilurile anxios, evitant și ambivalent sau dezorganizat. Stilul anxios de atașament este caracterizat de faptul că persoana este foarte dornică de intimitate, are multe preocupări îndreptate către relație și manifestă o serie de îngrijorări cu privire la capacitatea și disponibilitatea celor din jur de a iubi și de a oferi siguranță psihologică. Stilul de atașament evitant este definit de tendința persoanei față de a pune un egal între intimitate și pierderea independenței personale, și încercarea repetată de a limita apropierea afectivă de partener sau alți cunoscuți relevanți. Stilul ambivalent sau dezorganizat este o combinație între stilul anxios și cel evitant, caracterizat prin faptul că persoana își dorește apropiere și intimitate, transmite mesaje evidente în acest sens, dar simte o stare de alertă sau teroare atunci când cineva se apropie din punct de vedere relațional și iar reacția automată este de evitare sau de respingere a acelei persoane.
Cele patru stiluri de atașament diferă prin cel puțin cinci aspecte:
1. Perspectiva pe care o avem asupra intimității și a apropierii în cuplu.
2. Modul în care gestionăm situațiile complicate.
3. Atitudinea pe care o manifestăm față de sex.
4. Abilitatea de a ne exprima dorințele și nevoile personale.
5. Așteptările pe care le avem de la partener și de la relația cu acesta.
Important de știu este că stilul nostru de atașament devine vizibil în momente de stres, de anxietate crescută, disconfort sau în situațiile nefamiliare…. după cum ne spun experții în teoria și psihologia atașamentului uman, așa cum este Bethany Saltman, autoarea cărții Știința atașamentului,.
Teoria atașamentului s-a construit pe idee că nevoia de a trăi într-o relație apropiată este imprimată în genele noastre. Cu alte cuvinte, suntem programați, ca specie, să alegem pe parcursul vieții câțiva indivizi anume care vor deveni cele mai importante persoane pentru noi. Iar nevoia aceasta ne însoțește din pântecul mamei, până la moarte. De fapt, nevoia de a fi lângă o anumită persoană este atât de profundă, încât la nivelul creierului există un mecanism biologic responsabil pentru crearea și reglarea conexiunii cu figurile noastre de atașament – părinți, profesori, prieteni, parteneri de cuplu, copii. Acest sistem de atașament, este alcătuit din emoții și din comportamente prin care ne asigurăm că rămânem protejați și în siguranță alături de cei dragi. Astfel, persoana de atașament reprezintă adăpostul nostru în viață. Când acea persoană nu este disponibilă sau receptivă din punct de vedere emoțional, ne aflăm într-o situație similară cu aceea de a fi lăsați în frig, singuri și neajutorați, spune psihologul canadian Sue Johnson. Pierderea legăturii cu persoana de atașament ne pune în pericol sentimentul de siguranță. Iar când creierul uman percepe acest pericol, se pun în funcțiune mecanismele noastre biologice de apărare și noi nu mai gândim, doar simțim și acționăm. În funcție de stilul de atașament, această experiență poate fi resimțită drept o frică care se diluează rapid sau o panică primară în care fie ne retragem și ne detașăm, fie devenim sufocanți și cerem prea mult, fie câte puțin din ambele.
Același sistem al atașamentului se activează și atunci când ne izbim de problemele inerente ale vieții, atunci când resimțim un nivel mai crescut de stres profesional, când suntem copleșiți de anxietate din cauza unor probleme de la muncă sau din cauza unor boli. Creierul percepe amenințarea și ne îndeamnă să facem ceva pentru a ne simți în siguranță: în astfel de contexte, tipice de viață, adultul cu atașament sigur va reuși să se regleze emoțional, cu alte cuvinte, să diminueze intensitatea emoțiilor conștientizând că cel mai probabil reacționează exagerat, și să caute strategii eficiente de rezolvare a problemelor cu ajutorul celor din jur.
Manifestările adulților cu atașament nesigur sunt însă diferite: cei cu un stil de atașament anxios sunt la risc să devină subfuncționale, fiind copleșiți de încărcătura emoțională și manifestă o dorință de a fi salvați de către cei din jur; cei cu atașament de tip evitant își vor raționaliza emoțiile și vor crește distanța față de cei din jur, deoarece cred că nimeni nu-i poate ajuta; în timp ce persoanele cu un atașament de tip dezorganizat vor avea diferite comportamente de autosabotare și autodistrugere.
La fel putem observa anumite reacții tipice și atunci când nevoile de atașament ale partenerului se manifestă:
– adultul cu atașament de tip evitant se va detașa emoțional, devenind indisponibil din punct de vedere psihologic;
– un partener cu atașament de tip anxios cel mai probabil se va implica în mod excesiv, chiar dacă nu și eficient;
– iar adultul cu atașament de tip ambivalent va deveni critic, disprețuitor și va transmite mesaje confuze;
– în timp ce partenerul cu un atașament sigur ar putea fi persoana de care avem cu adevărat nevoie: acesta va răspunde afirmativ solicitărilor noastre emoțional, va da dovadă de disponibilitate, însă fără să ne vadă ca pe niște ființe neputincioase și neajutorate.
Atașamentul sigur este așadar baza de siguranță de care avem nevoie pe parcursul întregii vieți. De subliniat este și faptul că nu este nicio rușine în a ne exprima și manifesta interdependența, iar nevoia noastră de apropiere este și mai mare atunci când conștientizăm cât suntem de vulnerabili și de fragili în raport cu unele greutăți ale vieții. În astfel de momente, prezența empatică unei persoane de încredere ne poate oferi suportul necesar pentru a ne descoperii potențialul, a evita traumele și problemele psihice – așa cum ar fi tulburările de anxietate, burnout-ul sau depresiile.
Dacă ați recunoscut că partenerul dvs. face parte din categoria oamenilor cu atașament nesigur, în momentele sale de stres și anxietate este bine să răspundeți potrivit stilului său de atașament.
-Astfel, un adult cu atașament de tip anxios va aprecia dacă veți folosi o tonalitate empatică și cuvinte de reasigurare, evitând cu tenacitate critica constructivă și prelegerile interminabile. Are nevoie de multă prezență conștientă și de sprijin pentru a-și pune în cuvinte emoțiile și a descărca verbal din tensiunea interioară. De asemenea, ajută să-i validăm punctul de vedere, să-i oferim afecțiune fizică și să-i amintim cât de important este ca persoană. Nevoia cea mai acută este de apropiere și de intimitate. Teama cea mai mare este de abandon, de aceea este esențial să renunțăm la orice formă de intimidare sau de amenințări.
-Pentru că un partener cu atașament de tip evitant atunci când se simte vulnerabil are tendința să se distanțeze, nevoile sale sunt de spațiu fizic și psihic, de respect și încredere. Orice încercare de a-l provoca la dialog sau de a conversa cu acesta se poate dovedi ineficientă dacă nu transmitem suficient de multă autostăpânire și maturitatea emoțională. Este ușor deranjat de efuziunile sentimentale și adesea preferă o abordare mai rațională și cognitivă. Teama s-a cea mai mare este de respingere, de aceea atunci când exprimă manifestări de apropiere e indicat să fie primite cu deschidere.
-Un partener cu atașament de tip ambivalent s-ar putea să aibă, de asemenea, nevoie de spațiu și este important ca aceste manifestări ale sale să nu fie interpretate eronat și nici ca atac la persoana noastră. Iar atunci când se apropie este indicat să manifestăm disponibilitate, fără a încerca să-i rezolvăm problemele. Acceptarea și respectarea diferențelor este, de asemenea, esențială; așa cum prinde bine să verbalizăm care ne sunt limitele și ce suntem dispuși și ce nu suntem dispuși să tolerăm.
