Fotografiile cu mâncare de pe internet sunt una dintre suresele mele de informație și de inspirație.
Urmăresc sute de bucătari profesioniști din toată lumea, alte sute de bloggeri sau bucătari amatori și, printre ei, câteva zeci de fotografi profesioniști specializați pe fotografia culinară. Deși sunt educat în sensul înțelegerii mâncării, pot să bag mâna-n foc doar pentru felul în care văd farfuriile din imagini, nu și pentru ce se află în ele cu adevărat.
Marketingul, această artă a scurtăturilor, a găsit și în acest caz calea prin care poți face ca lucrurile să arate bine și delicios folosind ingrediente absolut necomestibile.
De exemplu, puiul copt care are pielea perfect întinsă e de fapt un pui crud, vopsit cu lac de parchet, tortul de șase etaje care stă perfect în poză e o carcasă de poliester decorată cu așchii de lemn colorate, ciocolata e mai mult glicerină, înghețata e plastic pur.
În comparație cu tehnica și tehnologia fotografiei profesionale de produs, ceea ce facem noi, cei ce ne străduim să găsim filtrul potrivit pe Instagram și pulverizăm cu ulei o salată pentru a-i da strălucire, suntem niște bieți diletanți, nu mai puțin vinovați de cosmetizarea realității. Sigur că nu mă judec pentru asta, nu-i judec pe cei care trăiesc din asta. Întrebarea pe care mi-o adresez zilnic și pe care o fac public azi e aceasta: unde se oprește dorința de a împărți cu alții un moment gustos din viața ta și unde începe păcălirea publicului?
Chiar trebuie să împărțim cu toată lumea imaginea fiecărei farfurii care ne trece prin față? Vă provoc să faceți următorul exercițiu de imaginație: gândiți-vă că la fiecare fotografie cu mâncare pe care o puneți pe internet sunteți obligați să oferiți o porție de mâncare unui om fără adăpost, folosindu-vă pentru asta exclusiv de resursele proprii. Vă mai vine să scoateți telefonul din buzunar când vine ciorba de perișoare la cantină?
