Reportaj de Alexandra Stănescu
Lumea cărților ne stârnește curiozitatea și ne îmbogățește imaginația. Dar ce se ascunde în spatele poveştilor scrise? Poate oricine să devină scriitor? De unde ştii dacă ai talent?
Atunci când deschizi o carte, intri în altă lume – cea văzută şi redată de povestitor. Trăieşti alături de personajele din carte, te identifici sau nu cu ele, simţi emoţiile prin care trec. Dar care este povestea din spatele poveştior? Cât de greu e să scrii o carte, un roman sau povesti pentru copii?
Am stat de vorbă cu două tinere care au publicat o primă carte, deşi nu sunt scriitoare. Ce au în comun? Pasiunea pentru citit.
Anda Docea este jurnalist şi a scris ”Camere de Hotel”, un roman de proză scurtă cu 60 de poveşti, unele reale, altele sunt rodul imaginaţiei sale.
„Cred că am pus acolo toate poveștile din mintea mea, unele reale, altele imaginare, inventate, povești din copilăria mea, pe care să spunem că nu am avut ocazia să le povestesc la serviciu sau în reportajele pe care le făceam. Cred că am început prin a citi foarte mult când eram copil, și încet încet, dacă îți place să citești, te gândești cum ai pune tu în pagină o poveste. Am început prin a ține un jurnal, din clasa a 4-a care a continuat până la sfârșitul facultății și asta cred că mi-a dezvoltat plăcerea și bucuria de a scrie. Apoi, am avut un blog pe care scriam în fiecare zi, vreme de 5 ani, până să apară cartea.„
R: Cum ai ajuns la titlu?
A: „E greu să găsești un titlu. Camere de Hotel este numele unul text din carte.
R: Bun, te-ai gândit că vrei să scrii o carte, ai adunat textele și apoi ce ai făcut? Cum ai căutat editura?
A: „Inițial le-am adunat, pe unele le-am rescris, apoi le-am aranjat într-o ordine pentru că nu se leagă, și le-am grupat în 4 categorii. O parte e ficțiune 100%, o alta este cu povești din copilăria mea, din perioada comunistă, amintiri din acea perioadă, o altă parte este cu povești de dragoste, (unele sunt parțial ficțiune, parțial realitate) și o altă parte sunt texte motivaționale.
Vreo 2 ani am încercat să găsesc o editură, în 2013 – 2014. Le-am trimis celor de la Herg Benet, nu știau de mine, că sunt jurnalist. Pur și simplu le-am dat un mail, cu manuscrisul. Mi-au spus că o să dureze dar că îmi vor da un răspuns. În 2 luni, am primit răspuns că da și în alte 2 luni a apărut, în primăvara lui 2015.
Cititorii se gândesc că tu povestești despre tine. Că cititorul află detalii despre viața ta și asta atrage. În general când vorbești despre tine într-un mod autentic și nu ți-e frică să pari vulnerabil, atragi cititorii. Acestea sunt textele care au cel mai mare succes.
Foarte mulți prieteni știau că mă străduiesc să scot această carte, pentru alții a fost chiar o surpriză, pentru că la un moment dat, am fost un pic superstițioasă. Inclusiv pe părinții mei, cărora le-am dedicat cartea, le-am zis abia după ce aveam ok-ul de la editură.„
R: Și ce au spus părinții tăi?
A: „Au fost șocați.„
R: Cartea este un refugiu față de lumea în care trăiești?
A: „Da, nu putem face numai ce ne place și cartea este un fel de refugiu, da.„
R: Care a fost cel mai greu lucru de care te-ai lovit când ai încercat să faci această carte?
”Cred că de fapt în sufletul meu am fost tot timpul un scriitor”
Și Cristina Andone si-a dorit să intre în lumea cărţilor, pentru a se apropia de oameni, dar scriind poveşti pentru copii:
„Prima poveste de fapt nu a fost pentru copii mei, și nici pentru copilași mai mici. A fost o poveste pe care am creat-o la Harvard, la un curs de scriere creativă. Era o poveste depsre o femeie aflată într-un prag al indeciziei. Cred că de fapt în sufletul meu am fost tot timpul un scriitor. Mi-a plăcut să creez povești, să spun altora ce văd în jur și să recreez lumea altfel. prin povești încerc să mă apropii de cei din jur, să îi înțeleg mai bine și ei să ajungă la mine în felul acesta”.
Cristina lucrează în publicitate, este mamă a doi copii şi a început să scrie, pentru că inventa poveşti copiilor ei seara înainte de culcare. În 2011 a scos seria de cărţi, ”Poveşti din lumea muzicală”, în care încearcă să îi împrietenească pe copii cu muzica, fără să le prezinte biografii plictisitoare.
„Chopin este prezentat ca fiind mai degrabă un spiriduș timid, nostalgic, care locuiește într-o salcie plângătoare și are u animăluț de companie un unicorn, pe nume Vis.
Beethoven – muzica lui este foarte eroică, puternică, și atunci l-am prezentat ca pe un spiriduș năvalic. El va locui într-un stejar și va avea ca animăluț de companie un leu, puiul Ludvig.„
R: Când ai timp să scrii?
„Scriu pe un colț de masă în bucătărie, scriu în cafenele, scriu în metrou cîteodată. Nu am neapărat un spațiu, un cuib de creație în sensul acela romantic. „
R: În copilărie, ce povești îți plăceau?
„În copilărie îmi plăceau poveștile scrise de tatăl meu. El a fost primul povestitor. Îmi mai plăceau poveștile rusești, erau poveștile lui Nosov, pe care le adoram. Apoi, Bețișorul fermecat. Mi-a plăcut foarte mult Mark Twain, mă identificam cu Huckeberry Finn.„
Cristina scrie şi la o revistă pentru copii, ”Fabulafia”, unde poveștile sunt scrise sunt unice, doar pentru revistă, și pregateste împreună cu fiica sa Tea, de 13 ani, lansarea primului lor roman.
„Tea are în pregătire un roman grafic, iar eu primul meu roman, (Roman cu publicitari – Măgari și umbre) visez să îl lansez împreună cu Tea când vom avea amândouă aceeași înălțime – mamă și fiică.„
R: Ai o poveste de suflet, scrisă de tine?
„Da, Caruselul. (n. red scrisă pentru Fabulafia). Este despre timpul care se supendă într-o librărie, sau într-un carusel. Citez: Timpul se încălcește și se face nor uitat de fericire. Așa simt, că într-o librărie, timpul ne lasă în pace, putem să fim ce vrem noi.„
