World Cup 1994, găzduită de Statele Unite, a reprezentat vârful de performanţă din istoria echipei naţionale.
Totul a început în noiembrie 1993 la Cardiff, unde “tricolorii” au trăit un meci cu final palpitant. În minutul 63, la scorul de 1-1, Bodin a nimerit bara porţii lui Prunea din penalty, iar Răducioiu a punctat mai apoi pentru 2-1 şi a trimis România peste ocean.
Preliminariile începuseră cu Cornel Dinu pe bancă, însă procurorul a fost concediat după „Dezastrul de la Kosice”, înfrângerea 2-5 cu Cehoslovacia.
FRF i-a predat echipa lui Anghel Iordănescu şi “Generalul” a reuşit în extremis calificarea. Noul selecţioner l-a lăsat acasă pe Lăcătuş, în faţa căruia a recunoscut apoi că i-a făcut o nedreptate. Nu i-a luat nici pe Gică Craioveanu, golgheterul campionatului, dar nici pe Ioan Timofte care era în mare formă la FC Porto. În plus, Sabău s-a accidentat şi Balint se retrăsese.
Pe arena „Rose Bowl” din Pasadena, am debutat cu Columbia, văzută de marele Pelé ca noua campioană a lumii, după ce terminase preliminariile cu un 5-0 contra Argentinei.
La 40 de grade Celsius şi cu peste 90.000 de spectatori în tribune, s-a scris istoria acelui 3-1, prin geniul lui Hagi, al cărui gol cu boltă de la 35 de metri în diagonală, a deschis jurnalele sportive pe tot globul. Meciul s-a jucat de la ora 2:30 şi s-a terminat spre dimineaţă în România, cu o mare de oameni în stradă strigând: „Iliescu minte. Hagi, preşedinte!”.
Euforia a trecut rapid după un 1-4 cu Elveţia la care românii s-au plâns de schimbarea dură de fus orar şi de teren. S-a jucat la Detroit, pe un stadion acoperit complet, iar Jean Vladoiu a reuşit contra-performanţă de a fi eliminat după doar două minute de joc, pentru un fault violent. „Tricolorii” au revenit la Los Angeles, au învins ţara gazdă cu 1-0, prin golul lui Dan Petrescu şi au mers în optimi, unde aştepta Argentina.
Cu Răducioiu suspendat, Iordănescu a renunţat la ideea de a-l folosi pe Viorel Moldovan vârf şi l-a trimis lângă Hagi pe Ilie Dumitrescu. A fost poate inspiraţia carierei, fiindcă aceştia au decis cel mai frumos meci de la Cupa Mondială.
Sud-americanii nu l-au mai avut pe Maradona, depistat dopat şi trimis în tribune pe postul de comentator. Povestea este cunoscută: Ilie Dumitrescu a marcat din lovitură liberă, Batistuta a egalat, Ilie a punctat pentru 2-1, Hagi a făcut 3-1, iar Balbo a închis tabela la 3-2 pentru noi, scoţand din nou zeci de mii de români pe străzi. Sfertul de finală cu Suedia de la San Francisco a fost mai apoi cel mai “negru” meci al “Generaţiei de Aur”.
Brolin a deschis scorul abia în minutul 80, dar Răducioiu a egalat cu un minut înainte de final şi s-a intrat în prelungiri. Tot Răducioiu a punctat pentru visul semifinalei, spulberat apoi de o greşeală uriaşă a lui Florin Prunea, depăşit în săritura de Keneth Andersson.
„Înaintea acelui meci mă căutaseră Eindhoven şi Marseille. După, nu m-a mai vrut nimeni” a mărturisit peste ani portarul naţionalei, pe care acea eroare l-a urmărit toată cariera. La penalty-uri a ratat tocmai fotbalistul cu două Cupe ale Campionilor în palmares: Belodedici, iar imaginea idilică a penultimului act cu Brazilia s-a destrămat ca un fum.
Ne-am consolat cu Gică Hagi în echipa ideală a Cupei Mondiale, lângă Preudhomme, Maldini, Dunga, Stoicikov, Romario sau Roberto Baggio, italianul care a traversat o dramă şi mai mare, ratând în finala cu brazilienii penalty-ul decisiv, ce a adus trofeul naţionalei “Cariocas”.
Valoarea „tricolorilor” nu a trecut neobservată: Hagi a plecat de la Brescia la FC Barcelona, Gică Popescu de la Eindhoven la Tottenham împreună cu Ilie Dumitrescu, Răducioiu a fost adus de Espanyol de la AC Milan, iar Belodedici s-a mutat de la Valencia la Valladolid.
Supriza Mondialului din 1994 a fost Bulgaria, care i-a lăsat acasă pe francezi în preliminarii şi a jucat apoi finala mică. Având în teren fotbalişti ca Stoicikov, Kostadinov, Sirakov sau Ivanov, vecinii de la sudul Dunării au eliminat în sferturi Germania, la care străluceau atunci Mattheus, Klinsmann şi Voller.
Odată cu ediţia din America, fotbalul a încetat să mai fie doar un sport şi şi-a pătat imaginea cu sânge. Columbianul Andrés Escobar a fost împuşcat în stradă la revenirea în ţară, pentru un autogol marcat în meciul cu Statele Unite. La funerariile lui au fost 120.000 de oameni, criminalul a fost eliberat din închisoare după doar 9 ani, însă imaginea fotbalului inocent a fost îngropată pentru totdeauna, prin cele 12 focuri de pistol, trase într-o zi din vara lui ‘94.
