LEO este elev de gimnaziu la Şcolii nr. 3 din Slobozia şi a fost diagnosticat cu sindromul Asperger. Sindromul Asperger este o formă de autism constând în tulburari de neurodezvoltare, care au efecte asupra comportamentului unei persoane, la nivel de limbă şi comunicare, precum şi la modul de interacţiune sociala a acesteia. LEO însă nu ştie. Tocmai a luat un 10 în teză la matematică şi îşi întreabă mama de ce spun copiii că e handicapat. Leo este doar unul dintre cei aproape 1000 de elevi din Ialomiţa care au cerinţe educative speciale. Iar numărul lor creşte cu 100-150 de elevi în fiecare an.
În martie, LEO împlineşte 13 ani şi este elev al Şcolii nr. 3 din Slobozia. A fost diagnosticat în urmă cu doi ani cu o formă de autism cunoscută sub numele de tulburarea Asperger. Diagnosticul a fost dat târziu, după zeci de diagnostice greşite şi ani de suferinţă. Mama lui îşi aminteşte cât de greu a fost pentru ea, pentru fratele lui LEO, acum major, şi pentru familie să accepte situaţia:
„E foarte greu pentru un părinte să accepte un astfel de diagnostic. Şi puţini părinţi reuşesc să găsească un specialist care identifice această tulburare. Sunt amintiri pe care mi le-am reprimat, vreau să le uit. De obicei, copii afectaţi de autism au, de obicei, şi ADHD. (nr-tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție ). Îmi aduc aminte că în clasa a IV-a, stătea la masa de lucru şi nu scria. Putea sta acolo toată ziua, fără să scrie o literă. La grădiniţă, la prima serbare de Crăciun, doamna educatoare mi-a spus că ar fi bine să stau lângă el, ca să fie liniştit. I-am spus că, în acest caz, n-o să mai vină la serbare. A înţeles, şi-a cerut scuze, dar răul era deja făcut.” Vocea mamei se tulbură de lacrimi. Cicatricile sufletului sunt prea multe şi niciodată vindecate. Toată perioada grădiniţei LEO a fost vinovat pentru tot ce se întâmpla în clasă. În ciclul primar, LEO întreba prea mult şi deranja orele de curs, nu îşi făcea temele, copia comportamentul neadecvat al colegilor. „Undeva, în subconştient, m-am pregătit toţi aceşti ani pentru această luptă. Nimeni nu poate înţelege ce i se întîmplă. Iar eu trebuie să lupt pentru el, din toate puterile mele. Ştiţi ce îi spun. Îi spun că trebuie să înveţe pentru el, nu pentru mami, pentru că mami nu o să fie toată viaţa lângă el. Şi cea mai mare satisfacţie a mea va fi să-l văd întegrat în societate.”
După doi ani, la școală, progresele lui Leo sunt evidente, iar acum concurează cu cei mai buni elevi din clasă. A obţinut nota 10 la teza de matematică pe trimestrul I, are prieteni în clasă, este integrat în colectivitate, susţinut de diriginte şi de şcoală. Dar drumul lui către lume de-abia a început, iar spaimele mamei cresc în fiecare zi.
„Copiii sunt cruzi şi poate că e bine aşa. Ar fi bine să păstrăm puterea asta de a spune adevărul toată viaţa. El e o fire care se ataşează de oameni, e dornic de afecţiunea lor. Anul ăsta, când am fost la comisia de handicap, a înţeles şi m-a intrebat: Mamă, eu am handicap? Sunt handicapat? Cine ţi-a zis, l-am întrebat? Am auzit la şcoală! Nu, i-am spus. Tu eşti un copil special! Altădată, a venit acasă şi mi-a spus: Mami, te rog frumos, mă înveţi să spun glume? De ce, mami? Ca să pot să vorbesc cu copiii!”
O şedinţă de terapie pentru ca LEO „să vorbească cu copiii” costă 100 de lei. De asemenea, LEO are nevoie de vitamine, de recuperare medicală, de medicaţie suplimentară… Şi, asemeni tuturor copiilor, de cărţi, de jucării, de viaţă socială.
Pentru toate acestea, statul oferă 79 de lei şi medicamentele prescrise în cazul tulburării Aspenger. Pentru restul, mama lui LEO se descurcă . Cu greu.
„Mă gândesc cu groază că va veni o zi în care eu voi dispărea. Şi nu doar eu, pentru că LEO este un caz fericit. Sunt părinţi care luptă cu disperare pentru fiecare zi mai bună a copilului lor, pentru o şedinţă de tratament, pentru medicamente, pentru orice.”
Părinte singur, mama lui LEO speră că într-o zi, societatea va fi pregătită pentru băiatul ei. Şi pentru ceilalţi 1000 de elevi, asemeni lui, din şcolile ialomiţene.
În clasa lui de elev de nota 10, LEO este un copil fericit. Şi nu e singurul. Şcoala nr. 3 are 4 elevi cu cerinţe educaţionale în clasele de gimnaziu.
Şi, poate, alte zeci de elevi nediagnosticaţi încă.
Directorul şcolii susţine că există soluţii pentru întegrarea în comunitate a acestor elevi şi că în toate şcolile din Ialomiţa aceste soluţii sunt aplicate.
„Există la nivelul fiecărei clase copii care au nevoie de sprijin. Şi poate că, nefiind diagnosticaţi, nu ştiu nici părinţii, nici ceilalţi din jur. Generaţiile acestea sunt generaţii cu alte nevoi. Dar toţi copiii sunt frumoşi, pentru că sunt copii. Iar aici, la şcoală, îi tratăm pe toţi la fel. Din punctul meu de vedere, ca pedagog, nu vreau să mă gândesc că aceşti copii deranjează. Din contră, ei reprezintă o provocare şi orice profesor ar trebui să fie mândru că îi are. Şcoala este o echipă. Iar din această echipă fac parte toţi elevii şcolii.”
Convinsă de acest adevăr politically corect este şi diriginta clasei lui LEO. Ea mai crede că acceptarea diversităţii în mediul şcolar trebuie explicată şi promovată la nivelul părinţilor colegilor de clasă ai lui LEO.
„Societatea trebuie să se schimbe, să-şi schimbe mentalitatea. LEO este inteligent, inventiv, preocupat de matematică, dornic să reuşească în viaţă. Iar noi suntem aici, acum , pentru a garanta acest lucru. Pentru LEO şi fiecare dintre copiii din această şcoală.”
Adrian Panait, corespondent Europa FM, Slobozia – Ialomița
