“Când eram copil, mama sau tata se trezeau de dimineață și ne pregătea sandwich-uri cu ce era prin frigider. Întotdeauna!
Până la liceu n-am știu ce-s banii pentru mâncare. Primeam bani de buzunar uneori, dar eram încurajați să-i cheltuim pe lucruri pe care nu le găseam acasă. Chiar și în timpul liceului îmi puneam mâncare de acasă, tributar refelxului construit încă din fragedă pruncie. Am continuat să o fac multă vreme și după ce am început să lucrez.
Abia după ce am devenit corporatist am uitat cum se face pachetul cu mâncare, pe care l-am înlocuit cu masa la cantina orezăriei, o masă ieftină și de cele mai multe ori proastă de care din fericire am scăpat relativ repede, la fel cum am scăpat de munca în corporație.
Faptul că mama e o bucătăreasă foarte bună, faptul că tata a gătit foarte bine până când sănătatea l-a împiedicat să o mai facă, a reprezentat pentru mine, sunt convins de asta acum, sâmburele care a germinat în pofta asta nebună pentru descoperire, în respectul pe care-l am pentru mâncare, în ușurința cu care renunț la comoditate în favoarea gătitului la orice oră, în orice condiții, cu orice am la îndemână.
Părinții mei au fost primii mei mentori în bucătărie. Ucenicia mea n-a început într-o bucătărie de restaurant sau într-o școală de meserii, cum ar fi vrut pentru mine mama, care vedea că există o chemare către oale, cratițe și cuțite, și care-n plus știa că nu-i musai să treacă toți prin facultate ca să ajungă oameni. Eu nu știam, și-n plus nu mă vedeam într-o școală profesională, poate și pentru că-n țara asta în vremurile acelea, părinții, educatorii, profesorii de gimnaziu vindeau intens și cu succes ideea că în școlile profesionale ajung doar copiii mai puțin dotați intelectual, lucru pe care nu eram pregătit să-l accept în legătură cu mine.
Ucenicia mea a început în casa părinților mei, încă înainte să știu rostul cuvântului ucenic. Acolo am învățat despre rutină, disciplină și atenție la detalii, acolo am învățat că trebuie să existe un echilibru între lejeritatea aproape neglijentă cu care se gătește-n gospodăriile românești obișnuite și rigoarea fără care nu e posibil să poți conserva nimic, fie că vorbim despre un borcan de castraveți, o jumătate de porc sub formă de șuncă, garniță plină cu care friptă și cârnați, slană afumată sau gușă cu boia și usturoi, fie că vorbim pur și simplu despre tradiția care-i musai să fie conservată, dacă nu pentru noi, măcar de dragul științei pe care am acumulat-o într-o sută de mii de ani și pe care suntem prea ușor dispuși să o abndonăm în fața pseudo-științei ambalate frumos de marile corporații alimentare. Pentru felul în care au reușit să mă îndrume spre mine, cel de azi, le sunt recunoscător părinților mei, iar dumneavoastră vă doresc să fiți cel mai potrivit exemplu pentru proprii copii”.
