Îmi place pâine atât de mult încât aș mânca-o cu pâine. E unul dintre alimentele mele preferate.
Îmi amintesc cum stăteam cu fratele meu pe scările unui mic magazin de cartier din Baia Mare așteptând pâinea albă împletită care era livrată doar acolo, nicăieri în alt magazin din împrejurimi. Venea caldă și mâncam una până acasă.
Uneori venea doar pâine semi sau pâine neagră.
Calde ne plăceau și acelea tare mult. Odată cu dispariția comunismului ca formă de organizare, au dispărut mai toate soiurile
de pâine produse în vechiul regim. Sigur că rămân unele dintre ele ca denumire generică, dar felul în care se fac ele s-a schimbat.
Pâine cu adevărat bună mai fac azi puține brutării din țară, cele mai multe dintre ele lucrând în regim artizanal.
Cea mai mare parte a pâinilor din magazinele noastre sunt făcute din făină ameliorată și hiper ameliorată, fără miros, fără aromă, fără gust. Franzele spongioase, baghete cu aspect de rumeguș și gust asemănător, pâini cu prea mult gluten, prea mult zahăr, prea multe calorii, prea puțini nutrienți.
Asta-i pâinea care îngrașă, în combinație cu orice, ba chiar și singură. Pâine făcută nu pentru viață, ci pentru viață la raft. Nu-s nostalgic, nu deplâng comunismul, mi-e clar răul infinit pe care l-a făcut acestei națiuni, dar cred că am putea învăța ceva din modestia acelor vremuri, recuperând pentru azi ce se mai poate din sufletul brutarului.
Pâinea nu poate fi și nu este despre opulență, e despre una dintre primele nevoi ale omului. Brutarul e un soi de doctor, ar trebui să i se îngăduie să-și facă treaba uman și pentru oameni. Cum facem?
