Fotograful Mihnea Turcu s-a îndrăgostit de Vama Veche în 1999, atunci când a ajuns pentru prima dată aici, cu cortul în spate, şi unde a descoprit o lume de care n-a mai vrut să se despartă nici până în ziua de azi.
Vama anilor 2000 era locul unde oamenii se uitau la mare adânc, cu o linişte în privire, cu respect. Mihnea Turcu îi simţea pe aceşti oameni “cum se pierd înspre orizont şi cum marea îi încarcă”. Vama însemna iubirea de natură, spirit, suflet, idei, adâncuri.
Prin fotografiile sale povesteşte cum Vama Veche s-a transformat treptat din locul unde te puteai lăsa încărcat de mare, nisip, vânt și muzică, într-un spaţiu în care tarabele, imitațiile și comerțul au luat locul macilor şi stufului dobrogean.
“Descopeream Vama prin ’99. Găseam aici o altă lume. Așezat pe plajă, cu cortul încă în spate, mă uitam… Nisip și alb cât vedeai cu ochii. Soare, valuri albastre, mari, puternice, oameni, un rând de porumb undeva în spate și o muzica bătută de vânt.
La câțiva metri de mine, sub un cearsaf agățat pe plajă, doi se iubeau. Se mișcau încet și nimic din jurul lor nu era în plus sau în minus. Nu era nevoie de cameră, nu era nevoie să te ascunzi! Nu aveai de cine să te ascunzi. Toate se întâmplau în comuniune cu plaja, în ritmul ei, era ceva natural”, spune Mihnea Turcu.
Mihnea Turcu îi vede pe “oamenii vamii ca pe o stare, ca pe un vibraţie a oamenilor în care oricine are loc atâta timp cât o simte şi îi respecta cele câteva minime reguli. Toate au de-a face, mai ales, cu iubirea de natură şi manifestarea prin intermediul bunului simţ”.
Tot Mihnea spune că Vama s-a schimbat după noi şi, an de an, nu a făcut decât să se îndepărteze de ceea ce era ea, o oază de natură, fiind împinsă către ceea ce avem, mai nou, nevoie: un talcioc al distracţiei.
“Vama mai există. Fragmentată, împrăştiată în bucăţi de plajă, uliţe lăturalnice şi curţi ascunse, în cortul cu câte-o chitară, în valul fără pungi, dar mai ales în privirile oamenilor. În priviri este locul în care îmi place nespus să umblu, să caut. Acolo mă regăsesc, acolo îmi văd anii de Vamă, acolo îi regăsesc pe oamenii vamii, cei de demult şi cei de acum care doar ce se descoperă”, mărturiseşte Mihnea.
Iubirea îl face să revină aici în fiecare an, spune el. “Iubesc locul ăsta, iubesc ceea ce a fost, ce m-a făcut să simt, ce-o vrea el să devină şi tot ceea ce are de gând să facă din noi. Eu nu pot să plec, nu pot să îl părăsesc, nu după câte mi-a dat”.
