Maria Zărnescu, critic de teatru recompensat cu Premiul UNITER, mărturisește, într-un interviu acordat lui Toader Păun, în Clubul de Seară, că perioada pe care o traversăm este una delicată pentru toți profesioniștii domeniului artistic.
”Nici pentru noi nu este mult mai simplu, sunt tot felul de dependențe, mărturisesc că eu încă am rămas cu o dependență de mult, din anii copilăriei, când mergeam la teatru…momentul în care se ridica cortina și dezvăluia acea lume ascunsă din spatele ei, funcționa ca un drog pentru mine.
În estetică numim un moment al izolării operei de artă. Nu se mai face izolarea prin cortină decât rareori, eu tare mult duc dorul ridicării cortinei la teatru, așa că nici criticii nu o duc mult mai bine, pe de o parte pentru că și ei au aceste dependențe emoționale de a vedea teatru în condiții normale.
Cu sau fară cortină până la urmă, ne lipsește acest act de receptare, de a participa fizic la el.
Plus că, iată, de atâtea luni încoace, și cei care își practică în continuare și constant meseria de critici de teatru (că au rubrică în puținele reviste care mai există la noi) deja au obosit să se uite la teatru filmat de multe ori. Nu este peiorativ la adresa filmului, dar așa zicem noi: nu vrem să vedem conserve.
Pe scenă e un schimb de energii de necontestat, pe care – din cealaltă calitate a mea, de pedagog – o simt enorm la facultate: chiar dacă este o grupă de 10 studenți sau chiar dacă este un curs de aulă, de 60 de studenți, acest schimb de energii este esențial”, spune, la Europa FM, Maria Zărnescu.
La ce e atent un critic de teatru?
”Cel mai important este să-ți păstrezi bucuria de a vedea teatru, în primul rând. În momentul în care te duci ca la un serviciu e clar că e de fapt un sfârșit, chiar dacă vei continua în acea activitate”, mărturisește Maria Zărnescu.
”Sunt vârste și vârste… diferite. Unii dintre criticii de teatru au apucat să fie foarte apropiați de cei pe care-i critică: de regizori, de actori, de scenografi, pentru că s-au tot întâlnit de-a lungul timpului. Mărturisesc că eu, intrând ceva mai târziu în breaslă, parțial am fost ferită de aceste prietenii – altminteri uriașe și extrem de iubite de toți.
Se cere o foarte mare atenție față de două categorii de creatori de teatru, nu spun aici doar actori, ci și regizori, scenografi: cei care au depășit vârsta maturității profesionale și au ajuns la o valoare de necontestat, dar care nu întotdeauna mai dovedesc această valoare (poate dintr-un moment de lipsă de inspirație sau de neînțelegere a noii lumi – dar cu ei trebuie să fii extrem de atent și să nu uiți niciodată ce au făcut în teatrul românesc) și, pe de altă parte, aceeași atenție trebuie acordată tinerilor care de-abia au intrat în breaslă, care nu au experiența necesară, dar care au un entuziasm care îi va face să meargă mai departe. Și dacă tu, comentator, nu neapărat critic, nu ești suficient de generos cu ei, s-ar putea ca în cazul unora să fie un moment de derută la începutul carierei… și nu e bine.
(…)
Mereu spunem că noi suntem în urma lumii, dar acest lucru chiar s-a întâmplat la început de secol XX sau în perioada interbelică în special, când teatrul românesc a trecut printr-o perioadă extrem de fastă a lui și de libertate. S-a mai întâmplat și în acea perioadă a redeschiderii, a reteatralizării teatrului din anii ’60 până spre mijlocul anilor ’70. Dar la noi politicul a spus foarte mult, am trecut prin anii grei ai cenzurii. Astăzi, lucrurile nu mai stau chiar așa… și critica – tocmai datorită (sau din cauza) acestei liberalizări a meseriei – nu mai este atât de puternică, așa cum era pe vremuri.
Pe de altă parte, suportul pentru a-ți scrie un articol, pentru a-ți emite o părere, a devenit foarte restrâns: reviste de teatru – le poți număra pe câteva degete, rubrici de teatru în ziare nu prea mai există, reviste culturale mai există, dar și ele apar cum apar. Drept care, și asta e o motivație pentru care vocea criticilor de teatru nu mai este atât de puternică așa cum era pe vremuri. Constatând încotro se îndreaptă noile generații de studenți de la teatrologie – anul acesta și ultimii doi ani sunt foarte interesați de direcția aceasta a meseriei, a criticii de teatru, ceea ce mă bucură – poate lucrurile se întorc”, completează Maria Zărnescu.
Actori tineri (teatru independent) Vs. generația de aur de atunci
”Amândouă sunt extrem de valoroase.
Generația de aur a actorilor a beneficiat evident de o popularizare, de o promovare a lor prin mijloacele filmului și – pentru o restrânsă perioadă – a televiziunii. Această notorietate a generației de aur era câștigată datorită cinematografului și a micului ecran. Pe de altă parte, există o mai mare dorință de consum cultural, nefiind atât de multe tentațiile celelalte. Și-atunci, foarte multă lume se ducea la teatru și îi recunoșteau, și existau pasiuni pentru anumite instituții teatrale, pentru anumiți actori.
Vremea despre care vorbesc este cea din anii ’80 când, aparent sub o cenzură de fapt clară la nivel politic, s-au făcut mari, mari spectacole.
Atunci, Teatrul Bulandra și Teatrul Mic din București erau niște adevărate teatre de artă. Sigur, Teatrul Național a fost și a rămas întotdeauna prima scenă a țării. Au fost teatre extraordinare în Bucureștiul acelor ani care, după ’90, și-au continuat cu libertate misiunea. Și, alături de ele, au apărut o mulțime de alte teatre.
Acum, văzându-i la școală, aș zice că-s mai multe generații de aur. Și ei și-au atras notorietatea și și-au creat – cât mai poate fi astăzi – statutul de vedete tot datorită unor instituții fanion care, spre anii 2000, au început să apară. Acele instituții, acei regizori, acei producători de teatru au știut să atragă și să păstraze în jurul lor niște tineri actori care acum au statutul de vedetă.
Le doresc să nu-și piardă bucuria de a juca și să nu se încrânceneze, să nu se înrăiască, să nu lase lumea să-i ducă în alte zone decât cele pentru care ei sunt pregătiți. Au talent, au har și au carismă. Astea trebuie folosite pe scenă”, spune Maria Zărnescu.
