În decembrie 1989, o revoltă începută în Timișoara declanșa Revoluția din întreaga țară. În câteva zile, regimul comunist era îndepărtat, după ani la rând în care românii înduraseră frigul, foamea, întunericul, frica, umilința, tortura.
Din păcate, 1166 de oameni mureau împușcați, călcați de TAB-uri, schingiuiți. Alți peste 4000 erau răniți.
Dosarul Revoluției a fost trimis în judecată abia după 30 de ani, iar anul acesta, pe 10 noiembrie, Instanța Supremă l-a retrimis la Parchetul Militar pentru refacerea cercetărilor.
Între timp, oamenii uită. De Revoluție, ne mai amintim o dată pe an, în decembrie. Este luna în care se reiau disputele despre jertfa în zadar, lovitură de stat și cât de bine o duceau românii în comunism. Ca să putem vorbi, trebuie să cunoaștem și să înțelegem, ca să nu uităm, trebuie să aflăm povestea.
Astăzi, îl cunoaștem pe Mihai Gîtlan, un tânăr de 19 ani din București care a strigat: “Vom muri și vom fi liberi!” Iubea muzica rock și îi plăcea să cânte, credea în Dumnezeu și în libertate. Prietenii îi spuneau Micky Rockerul.
Un documentar radio realizat de Florentina Mihăiță pentru lucrarea de licență susținută la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București, profesor coordonator: Antonia Matei.
Într-o casă de la marginea Bucureștiului, în cartierul Dămăroaia, alături de icoane și câteva tablouri chiar de el pictate, Ion Gîtlan și-a așezat pe un perete și pe o poliță din lemn toate fotografiile cu fiul lui. Spune că acela e altarul său. Fotografiile și amintirile sunt tot ce i-a mai rămas de la băiatul lui. Mihai era primul său copil.
Era singurul copil acolo, în Militari, unde stăteam, în clasa I care știa să citească. Știa să citească, nu pe litere, citea cursiv. Era un copil cuminte și bun. Avea chestiile astea de a face bine. El a vrut să se facă preot la un moment dat. Citea din Biblie, dar nu era ca pocăiții ăstia să povestească din Biblie, citea pentru el, povestește Ion Gîtlan.
Mihai n-a mai fost atât de convins să se facă preot, după ce s-a apucat de cântat. A luat contact cu muzica, în familia pe care tatăl lui a întemeiat-o după despărțirea de mama sa.
Socru-meu era artist instrumentist la Operă, că a făcut Conservatorul și cânta la trombon. Nevastă-mea e artist instrumentist. Făcea socru-meu vocalize sau Mihaela zdrânga-zdrânga (n.r. la vioară și violă). Și îi plăcea. Încercase la o chitară, dar vocea…îl apreciau ăștia că are o voce de aur. Eu, sincer să fiu, nu l-am auzit pe Mihai cântând. Nu cânta când era de față cu mine, spune tatăl lui Mihai.
Pentru prieteni, Mihai era în stare să-și dea și cămașa de pe el, în cazul lui, geaca de piele.
El avea geacă cu tot felul de ținte că dacă se ducea la ăstia cu rockul, el era blindat de tot felul de zorzoane din astea. Lua steluțe de la unchiu-miu care era ofițer de miliție. Și-a venit unul. Zice: “Bă, Mișa, dă-mi și mie geaca ta și pantalonii!” Și i-a dat ăluia și geaca și pantalonii că a stat Mihai al meu și nemâncat vreo două zile. El nu ieșea din casă fără (n.r. ținuta de rocker). Așa îi și ziceau: Micky Rockerul, precizează Ion Gîtlan.
L-am văzut prima dată în august 1989, dar nu vorbeam cu el. Făcea parte dintr-un alt grup de rockeri. Și în septembrie, ne-am împrietenit. Eram în centru, într-o seară, pe la Cina, fostul restaurant Cina, nu știu ce sărbătoreau și așa ne-am împrietenit. A fost o relație de prietenie, nu altceva, dar omul ăsta era diferit de prietenii mei rockeri, poveștește Dana Fodor Mateescu, scriitoare și jurnalistă. L-a cunoscut pe Mihai Gîtlan cu 5 luni inainte de Revoluție. Amândoi aveau 19 ani, dar Micky i-a spus că are 22.
Era un băiat extraordinar de blând, cu niște ochi mari, negri, pielea albă. Nu era înalt, până într-un metru șaptezeci așa, slăbuț, cu părul negru și avea trăsături așa… puțin feminine, îmi plăcea mult de el pentru că era ca o păpușă, ca un îngeraș, eu așa-l vedeam, și foarte educat, respectuos, civilizat, spune Dana Fodor Mateescu.
Nu am cunoscut un om de o asemenea bunătate. El întotdeauna era tipul care venea și aplana orice conflict. Era un tip extrem de vertical în tot ce făcea și în tot ce credea și în tot cum se purta, povestește Valentin Tică, chitarist în Trupa Interval. El s-a întâlnit prima oară cu Micky în septembrie 1989.
Ne-am trezit efectiv cu el la sala de repetiții și ne-a spus că vrea să cânte cu noi. Tocmai căutam vocal pe vremea aia, eu fiind solistul vocal al trupei Interval. Ne-a zis că știe deja o piesă de-a noastră: “Frumusețe deplină”, că aia l-a vrăjit, că n-a mai văzut așa piesă și pentru asta a și vrut să cânte cu noi. Am fost foarte încântați și am început să facem repetiții, mai ales că venea și Festivalul de la Miercurea Ciuc, unde voiam să facem senzație, afirmă Valentin Tică.
Micky mai cântase într-o trupa rock: Conex.
Avea o voce exact pe piesele noastre, cu un ambitus destul de mare, deci putea să ridice foarte mult, se ducea undeva înspre Minculescu așa pe pasajele înalte, chiar m-a impresionat, menționează chitaristul Trupei Interval.
Nu era deloc ușor să fii rocker în comunism, își amintește chitaristul Trupei Interval, căruia prietenii îi ziceau Țiganu’:
Se țineau după noi să ne măsoare părul pe stradă, să vadă cât îl avem de lung, unde stăm, ce facem, cu cine votăm, ca să zic așa. Nu ne-au tuns, nu. Pe noi nu ne-au tuns, i-au tuns pe alții. Pe unii i-au tuns, pe unii i-au aruncat din tramvai, din câte-mi aduc eu aminte, săracu’ Klaus cel mare, știu că avea un tatuaj, ceva de genul ăsta și l-a împins cineva din tramvai, într-o seară, și așa a și sfârșit, din păcate, povestește Valentin Tică.
Părul lui Micky nu era chiar așa de lung, cum vezi acuma tu pletoși, nu. Era puțin peste umeri, iar în părți era mai scurt, cu breton, purta o geacă de piele, niște bocanci în picioare, nimic nu sărea în ochi, adică dacă l-ai vedea pe Micky mergând pe stradă acum, aș spune că ar fi ceva chiar modest față de ce vezi acum. Nu mi se părea ieșit din comun atunci, dar pentru unii era. Știu că a avut probleme. Cam toți aveau. Dacă te prindea poliția pe stradă, n-aveai buletin la tine sau erai în gașcă, ieșeai de la un concert, ori mâncai bătaie, ori sfârșeai la secția de poliție, miliție, pardon, ori erai ras în cap, spune Dana Fodor Mateescu.
Dana își amintește cât de greu era pentru tinerii de atunci să facă rost de muzica preferată.
Muzica o înregistram de la unul la altul, la a cinșpea oară înregistrată o casetă de se auzea hărâit, de-abia se auzea, dar pentru mine era ceva de preț să am o piesă cu Metallica sau cu Iron Maiden, eram înnebunită. Erau, printre rockeri, tipi care luau casete din Ungaria, acolo se mai găseau, și luau de acolo sau de la sârbi casete cu muzică rock, le reînregistrau și unii chiar făceau bani cu asta’’, povestește Dana.
Lui Micky îi plăceau mult Metallica, Iron Maiden, Scorpions, dar ca orice tânăr asculta tot ce prindea, de la ZZTop la muzică lăutărească.
Metallica, piesa ‘’One’’, din câte îmi aduc eu aminte, era piesa lui de referință și ‘’Seek and distroy’’, știu că astea erau preferințele lui și mai avea un Maiden, cred că ’’Fear of the dark’’, precizează Valentin Tică.
În octombrie 1989, Micky a participat, la Miercurea Ciuc, la primul său festival de muzică alături de trupa Interval.
A fost o veselie pe tren faptul că îl acceptasem în trupă, era de o euforie care ne-a binedispus tot drumul. N-am luat niciun premiu față de alte festivaluri unde luasem premii, dar am fost foarte bucuros pentru că a ieșit foarte bine cântarea cu Micky, ceea ce ne-a dat o mare speranță că, în sfârșit, avem vocalul. Am zis:’’ Gata, începe treaba!” Și a început Revoluția, povestește chitaristul trupei Interval.
După Festivalul de la Miercurea Ciuc, Micky aducea în discuție același subiect.
Micky tot venea cu acest subiect despre Ceaușescu, ce să facem cu Ceaușescu ăsta…Eu i-am spus din start:”Bă, băiatule, vezi-ți de copilăria ta că noi v-avem nicio putere cu Ceaușescu ăsta! Mai mult decât facem cu muzica asta să exprimăm ceva și să înțeleagă cine trebuie ce trebuie, mai mult de atât…i-am zis stai liniștit și vezi-ți de ale tale!’’ Nu, că el trebuie să facă el ceva, să vadă el cum face că nu e chiar așa, că de ce zic eu că doar prin muzică putem să luptăm, să încercăm să luptăm și altfel, povestește Valentin Tică.
La începutul lui decembrie, și Dana l-a auzit pe Micky când spunea că ar trebui să iasă toți în stradă să-l dea jos pe Ceaușescu.
Am fost de câteva ori cu el la repetiții și îmi spunea că trebuie să ieșim în stradă. Mie îmi convenea, să ieșim.
Au făcut o întâlnire prietenii lui, ăștia cu rockul și a zis o prostie: ‘’Vom muri și vom fi liberi!’’ Păi, dacă mori, care e rostul libertății? În fine, vom fi liberi pentru alții, spune Ion Gîtlan.
Ce însemna libertatea pentru voi, tinerii?
Dana Fodor Mateescu: Libertatea era să fiu lăsată să vorbesc ceea ce vreau, să fiu îmbrăcată cum vreau, să plec din țară când vreau, să nu-l mai văd pe Ceaușescu și cu această propagandă mincinoasă care ne limitase pe toți, ne făcuse să avem ca un țarc din care nu puteam să ieșim. Libertate însemna să am lumină, să am apă caldă, să am o mâncare, să mănânc ceva cât de cât bun. Nu prea mă omoram eu cu mâncarea, dar nici să mănânci pâine goală tare ca piatra nu era ok.
Valentin Tică: Libertatea însemna să vorbești normal pe stradă, nu în șoaptă, să poți să vorbești despre orice, nu doar despre ce vrea lumea să audă. Ne doream să ieșim din strânsura aia în care ne strângeau comuniștii, de a nu ști nimic, de a nu face nimic, de a nu ieși din țară, de a nu avea absolut nimic, informații, de a nu avea filme, de a nu avea muzică, de a nu avea nimic. Dacă puteam să muncim ca vitele până cădem ca vitele în nămol era perfect pentru ei.
În anul Revoluției, foarte mulți tineri fuseră arestați.
De ce au fost arestați? Pentru că simțeau nevoia să se exprime, pentru că au scris pe zidul de la ASE “’Libertate’’, pentru că scriau acasă, de mână, foi volante pe care le aruncau în locuri destul de aglomerate. Așteptările lor erau mărginite de un regim pe care nu și-l mai doreau în contextul în care regimurile comuniste din jurul nostru începuseră să se prăbușească. Lupta pentru hrana zilnică devenise principala preocupare a românilor și este greu de înțeles pentru o generație care trăiește astăzi ce însemna să intri într-un magazin în care nu era absolut nimic decât niște conserve și niște creveți și…absolut nimic. De ce au ieșit oamenii în stradă? Au ieșit pentru că în decembrie 1989 simțeau că nu mai au ce pierde, spune Cristina Păiușan-Nuică istoric și cercetător la Muzeul Național de Istorie a României.
Pe 16 decembrie 1989, chitaristul trupei Interval a auzit la radio Europa Liberă că, în Timișoara, un protest față de evacuarea pastorului Laslo Tokes s-a transformat într-o revoltă împotriva regimului comunist la care luau parte mii de oameni. Pompieri și scutieri trimiși să înăbușe protestul stârneau și mai tare furia manifestanților. Pentru prima oară, oamenii strigau: ‘’Jos, Ceaușescu!’’, “Libertate!”
Se făceau primele arestări, iar pe 17 decembrie, erau omorâți primii oameni: tineri, bătrâni, femei, copii.
Valentin Tică era cu doi ani mai mare decât Micky. Îngrijorat, a pus mâna pe telefon.
I-am spus:’’Ai grijă ca nu cumva să te prind pe undeva! Să nu ieși pe stradă! Vezi că e groasă treaba, să nu cumva să-ți treacă prin cap!’’ Și a zis:’’Lasă, stai liniștit, că nu mă duc eu așa de nebun! Nu mă duc eu nicăieri, nu îmi du tu mie grija!’’ Dar probabil el cocea ieșirea. Cred că era satisfacția lui cea mai mare să cadă Ceaușescu’, spune Valentin Tică.
Pe 20 decembrie, în ziua în care Timișoara devenea primul oraș eliberat de comunism, Micky o așteapta pe Dana la un concert al trupei Iris, la Teatrul Ion Creangă. Dana nu reușea să ajungă, dar promitea că nu va mai rata întâlnirea de a doua zi.
Pe 21, mi-a zis: “Hai să ne vedem la Inter, că o să fie mare belea!” Nu știu de ce au hotărât la Dalles, la Inter. La ora 5 mi-a spus să ne întâlnim. Eu am ajuns mai devreme. Am mers în Calea Victoriei. Eram trei prietene, Florina și Irina, să ne întâlnim cu Micky și cu restul găștii.
21 decembrie. La o zi după ce, într-un discurs televizat, îi numea pe protestatarii de la Timișoara ‘’huligani’’ și îi învinovățea de ‘’acțiuni antinaționale și teroriste’’, Nicolae Ceaușescu organiza un miting în Piața Palatului, cu scopul de arăta țării întregi că e susținut de popor. Un zgomot de petardă întrerupea discursul lui Ceaușescu. Dictatorul le promitea oamenilor salarii mai mari, dar era huiduit, iar transmisiunea în direct, la televizor, se întrerupea. Grupuri de protestatari se îndreptau apoi către Piața Universității și Piața Romană. Dana era nerăbdătoare să ajungă la sala Dalles.
Văzusem la televizor ceea ce s-a întâmplat în Piață, chiar nu-mi venea să cred, nu realizam, cum Ceaușescu a fost huiduit? Nu-mi venea să cred! Voiam să văd cu ochii mei. Eu lucram la CET Vest, în Militari. Toate autobuzele se opreau la Eroilor. De la Eroilor erau TAB-uri, soldați și nu mai mergeau autobuzele. Trebuia să te duci per pedes până în centru. Și-am luat-o pe jos. Vedeam oameni cu sânge pe față când am ajuns, sticlă spartă, geamuri sparte, miliție peste tot, scutieri, nu văzusem în viața mea atâta miliție, spune Dana Fodor Mateescu.
Pe drum, Dana a fost oprită de miliție. Avea în geantă o gutuie pentru Micky.
Era înnebunit după gutui. Făcusem rost de o gutuie, nici nu mai știu de unde, era mai amărâtă, dar i-am dus-o. Aveam o trăistuță din pânză, făcută de mine. M-au controlat în ea. Unde mă duc? Buletinul…Am mințit că mă duc în Calea Victoriei la o prietenă bolnavă, am dat adresa.
Dana a ajuns în Piața Romană cu prietena ei, Florina. De acolo, n-au mai putut înainta spre Universitate.
Pe la 4 și ceva a fost blocată strada, plină de scutieri, nu s-a mai putut trece. Nici metroul n-a mai oprit la Universitate. Deci, dacă te duceai cu metroul din Romană spre Universitate puteai să-i iei, dar oprea abia la Unirii. Și atunci a început balamucul. Eu n-am mai putut să ajung, povestește Dana Fodor Mateescu.
În geaca lui de piele peste un pulover de lână pe gât, cu blugi strâmți și bocanci în picioare, cu o Biblie mică la piept, flori în mână și multă speranță, Micky o aștepta pe Dana la Revoluție. Era la sala Dalles cu doi prieteni, povestește tatăl lui.
Lui Bruno îi ziceau punkerul. Era Teona acolo, din grupul fetelor care îl admirau pe el, puștoaice. A ieșit pe la metrou, pe la Magheru și ăia erau acolo, în Piață, pe 21 și ăștia au zis că vine un grup de la Timișoara. Și aici, la Sala Dalles când au ajuns, i-au blocat. Mihai de la tinere din astea, de la fete, avea flori. Le dădea la soldați să le băge în țevile de la armă. Iar Mihai avea ordinul de chemare în armată. Trebuia să îl ia în armată în februarie. Și s-a dus la ăstia și li l-a arătat: “Băi, sper că nu trageți în noi că uite, mâine, poimâine sunt și eu militar ca voi”. Și el a avut încrederea asta oarbă, spune tatăl lui Mihai.
La mică distanţă de Micky, în Piața Romană, Dana auzea primele focuri de armă.
Era și o zi călduță care, nu știu, inspira la revoltă, era frumos, era soare, chiar dacă era decembrie, cu un apus extraordinar, parcă explodase cerul, plus lumea aceea care urla, scanda “Libertate!”, nu puteai să stai deoparte. Și în cele din urmă, în jurul orei 5, 5 și ceva, am auzit împușcături, care între blocurile alea de pe Magheru se auzeau extraordinar de puternic, cu ecou. Prima dată, eu am crezut că sunt colindători, că semăna așa cu biciul. Nu înțelegeam. Dar ce se întâmplă totuși? Și apoi am văzut trasoarele, luminițele. Și, în momentul ăla, lumea a început să se agite mai rău, “Se trage! Se trage!” Și a venit așa un val de oameni care ne-a împins spre bulevardul Ana Ipătescu, pe acolo am luat-o că să pot să plec.
Au dat cu furtunurile cu apă rece, în decembrie, seara, paralizai de frig. Revoluționarii, oamenii de pe stradă au spart geamurile de la magazine ca să intre înăuntru de frig sau se ascundă de frică. Nici eu nu știam în Romană cum să alerg mai repede, dar n-ai cum să alergi pentru că în față e alrcineva și vin alții peste tine și te calcă. Plus că era întuneric, nu era ca acum. Îți venea să-ți bagi degetele în ochi. Și urletele alea…urletele alea n-am să le uit niciodată, efectiv urla strada. E ceva înfiorător că nu știi ce te așteaptă. Mă gândeam: “Aoleu, gata, mor!”
La Dalles, un camion militar intra în viteză în mulțimea care striga “Libertate!” Micky era lovit în timp ce își salva o prietenă din fața morții, dar încă trăia.
Ăsta a venit cu intenție să spargă grupul ăla de agitatori, cum le ziceau ei. Mihai, care a văzut mașina, a împins-o pe Teona din fața mașinii și l-a lovit pe el. El dacă fugea, el scăpa. Și l-a mai lovit pe un băiat, pe Bruno, avea umărul scos, dar cu Bruno au fugit pe strada aia laterală, acolo, unde e monumentul la Sala Dalles. Din camionul ăla s-a tras. El a căzut pe centrul bulevardului, unde e marcajul ăla alb, l-a lovit, dar glonțul nu a intrat în organele vitale, a intrat lateral, iar dup-aia, cineva a tras de aproape și l-a împușcat în cap și l-a împușcat și în piept. A avut mai multe gloanțe în el, spune Ion Gîtlan.
Pe 21 decembrie, 13 tineri, în frunte cu Mihai, mureau în fața Sălii Dalles: 6 striviți de un camion, 7 ciuruiți de gloanțe. Trupurile lor erau adunate grămadă într-o scară de bloc și încărcate apoi într-un camion. Până la miezul nopții, numărul morților ajungea la 49. Militarii primiseră ordin să intre cu TAB-urile și să tragă în protestatarii care improvizaseră o baricadă la Intercontinental, din mese, scaune, mașini și tomberoane. Peste 1000 de oameni, inclusiv copii, erau arestați, bătuți și duși cu duba la Miliția Capitalei și la Penitenciarul Jilava, unde continua tortura.
Venea un vânticel care adia și mirosea și dulce, mirosea a covrigi, erau covrigii ăia din Romană, acum nu mai există. Mirosea a măr, mirosea a sânge, mirosea a lumânări, era așa o combinație de arome și de duhori, că mai venea și câte o duhoare. Am văzut oameni murind, nu-mi venea să cred. “Ce au ăștia de se împiedică?!” Dar ei nu se împiedicau, ei mureau. Nu era un film de Sergiu Nicolaescu, eram eu, pe Magheru și vedeam trasoare prin fața mea. Acum, când mă gândesc, nu știu, parcă aș vrea să-mi reconfirm mie că am trăit toate chestiile astea.
În dimineața zilei de 22 decembrie, străzile și scările de la intrarea în metrou fuseseră spălate de sânge.
În acea zi, avea să afle Dana, de la o prietenă, că Micky a murit.
Tot nu-mi venea să cred, nu-mi venea să cred. Nu am avut curaj să sun acasă la el, dar pe 27, parcă, m-a sunat Teona și mi-a zis: “Hai, să-l vedem pe Micky! L-au adus acasă de la morgă!”
Nu era el. Mi-am zis că nu era el. Îi tunseseră și părul. N-am înțeles de ce a trebuit să-l mai tundă, l-au ciuntit așa, la IML… În geaca lui de piele era când l-au împușcat și avea el un pulover, cred că era croșetat de mama lui, unul din lână groasă și niște blugi. Nu l-au lăsat în hainele alea, normal, că erau pline de sânge și noroi. L-au îmbrăcat într-un costum. Atât mai rămăsese din el: o bucată de carne, vânăt era, împușcat, nu era el. Mi-am zis că ăsta nu e Micky!
Tot pe 22 decembrie, a aflat și Țiganu’ că Micky nu i-a ascultat sfatul.
Nu mai știu cine m-a sunat și mi-a zis: “- Știi de Micky ce s-a întâmplat?
– Nu, ce s-a întâmplat?
– Păi, a fost împușcat.
– Bă, voi ați înnebunit? Cum să fie împușcat? Dar a scăpat probabil nu?
– Nu, urmează să-l înmormântăm.” Și ne-am trezit, în urma siciului, la Cimitirul Eroilor pe o jale de pot să-ți povestesc și nu ne venea să credem. Mie nu-mi vine să cred nici acum, după atâția ani, că a putut să sfârșească așa, spune Valentin Tică.
În ziua în care prietenii aflau că Micky nu mai e, tatăl lui Mihai se afla printre cei care năvăleau în sediul Comitetului Central al PCR ca să-l prindă pe Nicolae Ceaușescu.
Dictatorul fugea însă cu elicopterul de pe acoperișul CC. Ion Gîtlan îi sechestra în sediul CC pe premierul de la acea vreme, Constantin Dăscălescu și pe șeful Securității, Iulian Vlad.
Dăscălescu era ud tot pe picior. Făcuse pipi, avea prostată. Si el era cu o foaie așa era (n.r. în mână) și uite așa tremura. Și se uita pe fereastră, că acuma era lume, era piața plină. “Am o rugăminte – și dă să scoată ceasul de la mână – vă dau ceasul meu, e ceas veritabil, să mă scoateți să nu fiu linșat.” “Nicio problemă, dar mergeți cu mine în sala Omnia”.
În tinerețe, Ion Gîtlan își pusese toate speranțele, în Partidul Comunist și devenise membru în PCR, un partid pe care avea să-l renege spre sfârșitul anilor ’70. Demisia din partid nu îi era acceptată, dar era exclus și se alegea cu casa incendiată. În noaptea de 23 spre 24 decembrie, Ion Gîtlan primea vestea că fiul lui fusese rănit.
Vine unul și zice:
-” Băi, băi, cine e Gîtlan aici?
-Eu sunt, mă, care-i problema?
– Vezi că fiul tău e grav rănit!
– Nu se poate, mă. Fi-miu e la Roșiori, e plecat la maică-mea!
-Nu, nu, în mod sigur, uite așa a spus cineva.
Mi s-au înmuiat picioarele, ca să fiu sincer. Da’ acuma, nu știam ce să fac. Să mă duc la spitale, unde să mă duc? Zic: Bă, eu o iau întâi la morgă, dacă nu e la morgă, respir ușurat.
În Ajunul Crăciunului, și-a găsit băiatul…la morgă.
Când l-am văzut pe Mihai mi-a venit rău și am căzut. Eu nu știu ce s-a întâmplat, dar mi-a spus unchi-miu. Cam într-o oră mi-am revenit. Nu era mutilat. El nu avea niciun bandaj, nu era prea mult sânge, îl curățaseră. M-am dus acasă și am cumpărat haine, pantofi, cămasă. Da, era cu părul lui, dar cam smuls. L-au tras de păr, așa l-a târât unul.
lon Gîtlan suferise un preinfarct în acea zi. Mai târziu, avea să afle de ce băiatul lui era cu părul smuls. I-au povestit doi bătrâni care locuiau într-un apartament deasupra sălii Dalles.
Ei mă vedeau când am aprins lumânare că plângeam, cu frații lui și a coborât o doamnă de sus de acolo și zice: “Eu am văzut când l-a împușcat, am văzut cum l-a tras de păr și l-a pus aici, lângă pomul ăla’’. Cică s-a apropiat de el, i-a tras cu pistolul în cap și pe urmă l-a luat de păr și l-a tras lângă pomul ăla.
La morgă, trupul dezgolit al lui Mihai zăcea pe jos, alături de alte corpuri neînsuflețite.
Eu pe Mihai l-am găsit complet dezbrăcat. Toate hainele lui erau puse în pachet, frumos, cu ceasul, cu cheile, cu Biblia aia mică a lui, o am și acum, cu pixuri, ce a mai avut el prin buzunare. Din spusele unor anchetatori, urmau să fie arși, la fel ca ăia de la Timișoara și declarat dispărut, spune Ion Gîtlan.
Pentru Ion Gîtlan au urmat ani de furie, revoltă și deznădejde.
Chiar eram revoltat să mă duc la cimitir, eram așa de revoltat. Era băiatul ăsta să moară de câteva ori și ca la un moment dat să mi-l omoare un nenorocit d-ăsta, care n- a avut cap. Omori tu un om, pentru ce? De ce? Unde a fost mintea lui? Când nu a făcut nimic, când a dat flori, să curme o viață. E groaznic! E groaznic să fii părinte și să-ți moară copilul.
O vreme a încercat să continue ce a început fiul lui, să schimbe ceva în țară. A participat la proteste față de instalarea la putere a Frontului Salvării Naționale, a înființat Fundația umanitară Mihai Gîtlan și s-a implicat în politică. Alinarea a găsit-o tot în ceea ce știa cel mai bine să facă.
Am pictat că, la un moment dat, ca să mă liniștesc cu capul, cel mai bine stai în fața șevaletului și toate gândurile tale le pui acolo. Acolo e la Sibiu (n.r. arată spre tablouri), cetatea Sibiului, rămășița aia de cetate, aici, în spate e un Mediaș, o stradă din Mediaș, în fine și tot am pictat, am avut expoziții că eram, ce să spun…necăjit.
Ion Gîtlan e dezamăgit de cum arată astăzi România.
Și azi sunt mulți loiali lui Ceaușescu, mulți dar stau ascunși ca păduchele care forfăie pe colo, pe colo.
Despre jertfa băiatului său spune că ”n-a fost zadarnică, dar mie, ca părinte, nu-mi convine că a trebuit să se jertfească el. De câte ori mă duc acolo (n.r. la cimitir) ce să spun, mă ia groaza. Mi-e rău întotdeauna când mă duc acolo. Ce să vă spun că nu mă pot abține din…Alții zic că sunt bărbați, eu nu sunt bărbat. Și văd tot filmul cu Mihai.”
Cred că a fost o simplă lovitură de stat și nimic mai mult, în urma căreia cine a avut de profitat a profitat și profită și în ziua de azi. Așa s-a dorit ca să fie scenariul frumos și bun trebuia să fie cu sânge, spune Valentin Tică.
Valentin Tică e dezamăgit și mai ales revoltat.
Am simțit că și-a jertfit libertatea și viața pentru nimic. Pe 21-22 decembrie, întotdeauna am o postare în care îmi arăt dezgustul pentru tot ce s-a întâmplat în acești ani 30 și ceva de ani de pomană și pentru jertfa lui care nu a folosit la nimic, din păcate. Este visul meu urât din viața asta. El era foarte entuziasmat. Tot spunea: “Mama, să vezi că-l dăm pe ăsta jos, să vezi că îl dăm pe ăsta jos și ce frumos o să fie și, uite că, din păcate, s-a dat ăla jos și au rămas alții’’, spune Valentin Tică.
Mihai și ceilalți care au ieșit acolo au ieșit din convingere, realizând mulți dintre ei că viața lor poate să fie prețul libertății. Unii au realizat: cei care s-au expus la Dalles și în alte locuri, în Timișoara și în toate orașele, care au oprit tancurile, care s-au aruncat în fața rafalelor care au zis:’’ Nu se mai poate așa!’’ au realizat că viața lor este în pericol și, cred eu, au realizat că prețul plătit de ei e ăsta, cel mai mare, spune Cristina Păiușan Nuică.
Istoricul Cristina Păiușan Nuică crede că spiritul Revoluției a existat:
Nicio viață pierdută nu poți să te gândești că a fost în zadar. Ei, din păcate au fost victimele acelui moment și regimului opresiv care și-a dorit să rămână la putere cu orice preț. Jertfa lor a contat. În momentul ăla, ei au făcut istoria să fie ireversibilă.
Libertatea câștigată la Revoluție s-a resimțit târziu și de aici și primele dezamăgiri, spune Cristina Păiușan-Nuică.
Havel are o poveste foarte interesantă. El spune că, în momentul unei revoluții, și așa s-a întâmplat și în România, toți suntem egali. Au luptat acolo, și-au expus viața. În momentul în care această revoluție s-a terminat și s-au creat deja niște structuri de putere, majoritatea celor care au fost acolo a trebuit să se întoarcă la viața lor obișnuită și la joburile pe care le aveau sau nu le mai aveau. Egalitatea s-a terminat. Vedeți, aici e o mare problemă, pentru că în momentul în care îți riști viața, ajungi acolo, crezi că viața ta se va schimba spectaculos. Nu se întâmplă așa.
Libertatea aia strigată atunci la Revoluție și câștigată până atunci la Revoluție poate că n-a fost de la început percepută într-un mod pozitiv. Poate că a însemnat șomaj, mineriade, sărăcie, însă, în cei 30 de ani scurși de atunci, libertata aia s-a reflectat în viețile noastre ale tuturor, în faptul că putem să plecăm în străinătate, în faptul că am migrat la muncă în străinătate.
Prietenii lui Micky și-au dorit de multe ori să plece din țară.
VALENTIN TICĂ: Mi-am depus dosarul pentru Canada, acum 12 ani, cred. Am fost un mare fraier că nu mi l-am depus imediat după Revoluție. Dar am zis atunci că gata, a ieșit soarele și pe strada noastră și că ce rost are să plecăm din țară? Din păcate, ne-au dat răspuns canadienii că ne-au lipsit câteva puncte.
DANA FODOR MATEESCU: În fiecare zi vreau să plec, mai ales acum, după ce am o anumită vârstă, după ce am văzut ce se întâmplă în țară, după ce am lucrat în presă vreo 20 de ani și după umilințele înghițite peste tot, după ce am un copil de 14 ani în ochii căruia mă uit și mă întreabă: ‘’Dar de ce trebuie să învăț? De ce trebuie să mai fac școală când ce faci cu ea?” Mă întrebai adineauri ce înseamnă libertatea pentru mine. Libertatea pentru mine nu știu dacă mai înseamnă ceva, e doar un cuvânt.
Schimbările la care visau românii nu au apărut după Revoluție pentru că mulți au rămas cu obiceiuri dobândite în comunism.
Acea mentalitate a te descurca s-a consolidat în acei ani de communism.Trebuia să te descurci pentru a avea un litru de lapte pentru copii, trebuia să te descurci pentru a ajunge la un medic sau la un spital și să ai ceva să oferi, acele pachete de țigări, șampanie și acele pachete de cafea. Oamenii au înțeles că nu respectând acele reguli se pot descurca în viața și asta nu se schimbă în 1989 , spune istoricul Cristina Păiușan-Nuică.
Dezamăgirea vine și din faptul că nici după 30 de ani, justiția nu a făcut lumină în dosarul Revoluției. Domnul Gîtlan își amintește și acum ce l-au întrebat prima dată anchetatorii.
Când m-a chemat pe mine prima dată la Parchet mă lua ca la anchetă: “Dar dumneata ce făceai? Cum ai putut să-l lași așa?’’ Domn’le, băiatul avea 20 de ani, nu avea 12 ani, 7 ani și era plecat de acasă.
Dosarul Revoluției cuprinde 3330 de volume și a fost trimis în judecată pe 8 aprilie 2019.
Au fost acuzați de infracțiuni contra umanității: fostul președinte Ion Iliescu, la vremea comiterii faptelor, lider al Frontului Salvării Naționale, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu, fostul șef al Aviației Militare, Iosif Rus și Emil Dumitrescu, fost membru în Frontul Salvării Nationale, care între timp a decedat.
Procurorii susțin că întreaga forță militară a României, Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Gărzile Patriotice și Departamentul Securității Statului s-au pus la dispoziția Frontului Salvării Naționale și a conducerii acestuia, începând cu după-amiază zilei de 22 decembrie. Deși cuplul Ceaușescu fusese arestat s-a tras în continuare în oameni până pe 30 decembrie.
Inculpații au dezinformat, prin aparițiile lor la televizor, și au contribuit la instaurarea unei psihoze a terorismului, ceea ce a dus la ordine militare contradictorii, trageri haotice și situații de foc fratricid, mai spun procurorii.
Cum își explică istoricii că nu avem nici acum o decizie a instanței în dosarul Revoluției?
Dosarul Revoluției este din punctual meu de vedere, al istoricului, din punct de vedere juridic nu pot să mă pronunț, ar trebui să fie cercetarea fiecărui caz sau fiecărui grup de cazuri, oameni care au murit din diverse motive, în întreg teritoriul țării, în condiții absolut diferite, împușcați, călcați de TAB-uri, schingiuiți. Fiecare victimă, erou martir ar trebui să aibă acest dosar în care să i se spună tor ce i s-a întâmplat lui. Apoi, cineva trebuie să centralizeze datele din toate aceste dosare și să înțeleagă fiecare caz și fiecare localitate: cine a îndeplinit aceste ordine, cine le-a dat, care au fost consecințele lor. Partea a doua este intervenția actului de justiție și modul în care un complet, mai multe de judecători, de procurori aduc în fața legii oamenii aceia care au dat ordinele, au executat sau care au participat la un abuz, la o crimă, spune Cristina Păiușan Nuică.
Cristina Păiușan Nuică se ferește de speculații, dar e convinsă că, într-o zi va veni și verdictul instanței.
Adevărul, toată lumea îl privește ca pe ceva fix. Adevărul e compus din n elemente pe care le stabilesc pe de o parte istoricii, pe de altă parte judecătorii și care trebuie prezentat în așa fel încât să facă acea reparație morală față de cei care au suferit și față de cei care și-au pierdut viața.
Reporter: Ce ar însemna pentru dumneavoastră pedepsirea vinovaților acum, după ce au trecut peste 30 de ani de la Revoluție?
Ion Gîtlan: Nici nu stiu daca ar mai fi o multumire pentru mine chestiunea asta.
Și totuși, sătul să mai aștepte o decizie în dosarul Revoluției, Ion Gîtlan și-a căutat singur dreptatea, printr-un proces civil cu statul român.
Speră și acum că într-o zi, cel care i-a împușcat băiatul va avea curajul să-și recunoască fapta.
Cel care mi-a împușcat băiatul să se descarce de răul pe care l-a făcut, că eu, ca părinte, l-am iertat. Dar n-a apărut niciodată nimeni și nimeni n-a vrut să facă nimic. Ca un creștin, iert, ce să fac? Mă duc să-l omor pe ăla? Îl omoram atunci. Eu zic bine că n-am aflat în Comitetul Central că eu aveam automat și cred că mă răzbunam pe ăia din CC.
Colegii de trupă i-au dedicat lui Micky două piese, Revoluție și Amintiri, și astfel, au simțit că prietenul lor e în continuare alături de ei, la fiecare cântare. Trupa Interval s-a destrămat însă în urmă cu 10 ani.
Dana se gândește la Micky de fiecare dată când se vorbește despre Revoluție, când ține în mână o gutuie sau când aude piesele pe care le ascultau împreună sau i le cânta chiar el.
“Still loving you” al lui Scorpions. Mi-l cânta mereu. Tot timpul mi-l cânta. Și avea o voce foarte frumoasă. “Still loving you” era. Îi plăcea foarte mult.
Tatăl lui Mihai simte că băiatul lui e și acum lângă el.
Am avut momente în care el ne-a ocrotit și în care el a fost tot timpul lângă mine, deasupra mea, cu toate că eu nu sunt chiar atât de religios, creștin sunt, dar religios…Deci, după moartea lui, n-aveam mâncare. Cred că era și în ajun de a lua salariul. Și, la un moment dat, oprește o doamnă cu o mașină, oprește la bordură: “Doamnă, doamnă, unde este cimitirul ăsta al Eroilor că am niște pachete și vreau să dau urmașilor eroilor!’’ Și ne-a dat zahăr, ciocolată, făină, era portbagajul plin. Și tocmai discutasem că n-aveam nimic de mâncare și mergem să aprindem o lumânare la Mihai. Și Mihai a reacționat.
Mihai Lucrețiu Gîtlan. A strigat ‘’Jos Comunismul’’ și a oferit flori trupelor din fața Sălii Dalles. A îngenuncheat și s-a rugat pentru morții Timișoarei. Era 21 decembrie 1989, ora 17.30. A primit trei gloanțe mortale. Avea 19 ani și a fost prima victimă a Revoluției de la București. I se spunea Micky Rockerul’’. Sunt rândurile scrise pe piatra funerară din cimitirul Eroii Revoluției.
Un mormânt și un monument la sala Dalles, pe lângă care trecem, poate, nepăsători sunt singurele care ne amintesc nouă, celorlalți, de Mihai Gîtlan.
Nu există înregistări cu Micky cântând pe scenă sau la repetiții.
Rolul meu și rolul nostru al istoricilor, al muzeelor este să-i facem pe părinți, pe urmași, pe prieteni să înțeleagă cât de important este ca toate mărturiile, toate obiectele mai importante ale lui Mihai, de exemplu, e foarte important să ajungă la un muzeu, e important să se creeze un mic fond cu numele lui, cu povestea lui, și, în decembrie, când o să comemorăm 32 de ani și în decembrie peste 30 de ani, când probabil eu nu voi mai lucra la muzeu, cei care vor lucra după mine să găsească aceste obiecte, să găsească povestea și să o poată folosi la 50 de ani de la Revoluție, la 60 de ani, la 100 de ani de la Revoluție. Cred eu că asta este o reparație istorică: prezentarea și neuitarea lui Mihai și a celorlalți care au murit la Revoluție, spune istoricul Cristina Păiușan-Nuică.
Mihai Gîtlan este doar unul dintre cei 1166 de eroi ai Revoluției.
Sunt multe povești neștiute și sunt cruci pe care scrie ‘’EROU NECUNOSCUT’’. Sunt români care nu știu nici acum cum au murit de fapt părinții, copiii, prietenii, frații și surorile lor. Sunt revoluționari fără certificat de revoluționar și persoane care au văzut oameni murind, dar le e teamă să vorbească. Justiția nu are un verdict. Sunt multe necunoscute. Dar câtă vreme vom fi dispuși să vorbim despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și să ascultăm poveștile celor care au luptat pentru libertate, vom fi cu un pas mai aproape de adevăr.
Sursă fotografii: Florentina Mihăiță, arhiva personală Dana Fodor Mateescu și Valentin Tică.
