În luna martie sărbătorim femeile dragi din viețile noastre: o mamă, o soră, o soție, o colegă sau o prietenă. Le dăruim flori, cadouri și mărțișoare în semn de apreciere. Dar femeile au luptat mult pentru drepturile elementare, printre care și dreptul de a fi RESPECTATE și nu umilite, chiar de cei care ar trebui să le protejeze.
Adevărul este crunt: mame omorâte în bătaie de parteneri, femei care ajung la spital bătute de soţi în stare foarte gravă. Cum poate scăpa o femeie din acest coşmar: unde se duce ? cu ce bani? cine îi deschide uşa? Şi mai ales.. Cum îşi ia viaţa de la capăt?
Pentru a-i proteja identitatea, numele celei cu care am stat de vorbă rămâne anonim. A fost de acord sa rememoreze amintirile dureroase pentru ca alte femei abuzate de soț să știe că viața continuă și fără el dacă pleci din calea bătailor de acasă.
Fără familie sau prieteni alături care să îi înțeleagă suferința, cu doar 2 bagaje și un copil de 6 ani, a decis să plece de acasă, pentru că nu mai suporta certurile si crizele de gelozie ale soțului agresor.
A venit din Ploiești, la un centru care ajută victimele violenței domestice din București:
„Aveam niste bani de care el nu stia si asa am venit aic. Îmi aduc aminte că am venit foarte repede. A fost foarte greu pentru că a trebuit să aștept când el nu era acasă. Adică de 2 ori pe săptămână. Am luat 2 geamantane și bicileta lui C.
După ce am plecat, m-a sunat si era uimit unde sunt. Nu i-am zis unde suntem,” marturiseste G.
Decizia de a pleca de acasă este îngreunată de multe ori de speranța că poate lucrurile se schimbă și că loviturile nu a lăsat urme…de data asta.
Însă ce a ajuta-o pe ea să plece a fost propria experienţă prin care a trecut în copilărie:
„Mi-era frică de nou de viitor, de ce o să se întâmple. Eu mă tot gândeam că trebuie să fac ceva: NU mai suportam să stau așa, aveam nopți în care stăteam trează până la ora 3 (n.red din cauza lui) şi la 5 mă trezeam să plec la serviciu. După ce am decis să plec, fiul meu voia sa ne întoarcem, desi i-am zis că nu ne mai întoarcem.”
R:Ce i-aţi explicat?
Că plecăm pentru că tati face scandal.
R: Erau dese certurile? de la ce porneau?
Erau si de la chestii aiurea, mâncare, că plecam, era gelos. Nu puteam să mă duc nicăieri. Nu puteam să mă împac cu ideea că trebuia să vadă scene din astea pentru că şi eu când eram copil am văzut scene din astea. Tata o bătea pe mama.
R: Dar familiile voastre, părinţii, ce spuneau?
Nu, nu se băgau.
R: Dar ei ce au spus cand ati luat decizia sa plecati?
Mama spunea : unde să pleci, de ce, unde să te duci? Mai bine stai tot acolo. Acum îmi dau seama că ea nu a avut curajul să facă asta, să plece. La ce a pățit ea, pentru că și tata o bătea, ar fi trebuit să facă la fel.
Nu erau căsătoriţi, însă au locuit împreună 5 ani. Nimic din comportamentul lui nu trăda un comportament violent.
Cercul de prieteni devenea tot mai restrâns, iar ea ajungea să fie tot mai dependentă financiar și psihic de sotul ei:
Am lucrat un timp împreună și așa ne-am cunoscut. Nu părea să fie violent. Venind la Centru am aflat că trebuie să te uiți la cum se comportă cu mama lui. Pe urmă am înțeles multe lucruri, dar nu le-am știut înainte. Te gândești că se comportă așa cu mama lui pentru că i-a făcut nu stiu ce.
Nu voia să ieșim nicăieri, nu avea nici el prieteni. Nu-i plăcea nici să plecam în concediu. Nu, doar serviciu și grădină, locuiam la curte…şi la cumpărături. Era foarte posesiv, nu mă lăsa nici pe mine să ies cu colegele de serviciu, nu conta. Am vrut să îmi continui studiile şi nu m-a lăsat. Plus că şi bea.
R: În momentul în care ai întrerupt viața ta anterioară, ti-ai dat demisia, ce alte schimbari au fost?
Da, în aceeași zi in care am plecat mi-am dat demisia pentru că şi tatăl copilului meu lucra acolo.
Odată eliberată de soţul abuziv şi cu ajutorul celor de la centrul Touched, s-a pus pe picioare, şi-a găsit un loc de muncă şi chiar şi-a cumpărat un apartament prin programul Prima casă.
Am întrebat-o ce sfat are pentru alte femei abuzate.. Cum să găsească puterea de a lua viaţa de la capăt?
După ce a plecat de acasă, Mihaela a venit la un centru maternal, Casa Agar a Asociaţiei Touched România. Centrul a luat naștere în urmă cu 12 ani, la inițiativa unei asistente de la maternitatea Giulesti, care este și cetățean american. Inițial, Raegan Glugosh se ocupa de îngrijirea copiilor abandonați, dar și-a dat seama că cel mai bine este să previi abandonul, așa că a strâns bani şi în 2006, prima mamă victimă a violenței in familie, a ajuns la centrul casa Agar.
Aici ajung mamele care nu se bucură de sprijinul apropiaților, când decid să ia copilul și să fugă de bătăi. Pentru că este un ONG privat, cu bani strânși din donații și cu locuri limitate, aici sunt primite mamele care vor cu adevarat să facă o schimbare în viața lor și sunt hotărâte să nu se mai întoarcă, mi-a spus Anca Nistor asistent social, care le este alături mereu mamelor care au nevoie de sprijin.
Mamele ajung în centrul maternal cu sentimentul că ele au greșit și simt că au nevoie doar de sentimentul de siguranță.
„Ele în prima lună spun: nu contează ce mâncăm, nu contează cu ce mă îmbrac și după o lună, timp în care au masă, pat, nu plouă, nu ninge, mâncare caldă, miroase frumos, haine curate, după prima lună încep să spună „Știți, dar pantalonii ăia nu sunt chiar genul meu” sau „Știți, la masă putem avea și…”. Nu. este un exemplu că demnitatea lor crește. Încep să aleagă lucrurile, încep să vadă ce este mai bun pentru ele, ce le place mai mult. Lucruri care, la început, nu au nicio valoare pentru ele” spune Anca Nistor.
Locuiesc aici câteva luni, chiar și un an până când se pun pe picioare, își recapătă încrederea în sine, își găsesc un loc de muncă.
„Nu ne cunosc atât de bine încât să ne considere prieteni sau că gata, putem să dărâmăm munții împreună. Astfel că, ne-am gândit la starea lor, faptul că vin fiind victimele violneței domestice. Și ne-am gândit că un mod foarte eficient de a fi lângă ele este să le acordăm un timp de liniște. Pe care chiar așa l-am numit. Spunându-le că. „Uite, tu ai o lună de zile, timp în care să te acomodezi cu celelalte mămici, să cunoști regulamentul, să te acomodezi cu noi, să te odihnești. Și în timpul acesta, participă la terapie ocupațională, participă la consiliere psihologică și are toate lucrurile asigurate.
Că cele mai multe dintre ele, după o săptămână sau două, spun, „Știți, aș vrea și eu să fac ceva”. Și asta pentru că în jurul lor sunt mămici mai vechi, care gătesc prin rotație, fac curățenie prin rotație, duc copiii la grădinițe sau creșe, și vin și povestesc. Și atunci începe perioada a doua, este perioada lor de creștere. Facem diverse cursuri, module. Perioada a doua se încheie cu orientarea și formarea profesională. Orientarea profesională este o sumă, pe care o faci împreună cu mama, între ce abilități are mama și ce își dorește mama.
După ce trec două, trei, patru luni, cam atât, ele mai stau încă aici, timp în care își strâng acel sold, pentru că ăsta e unul dintre obiectivele finale, să se mute cu chirie, ne pregătim, unde este locul de muncă, să găsim chiria. Sau unde e creșa, grădinița, să găsim aproape.
Când ajungem în momentul în care o să plece de la noi, facem o petrecere de „La revedere”, în care plânge, îi dăm un album de poze, celelalte mame îi urează, servim o prăjitură împreună, ceva bunătăți. E un moment foarte fain, deși nu se încheie aici pentru că urmează o monitorizare de șase luni, în care facem vizite anunțate și neanunțate.”
