Puțini știu că fratele lui Rebreanu a fost executat pentru că a încercat să dezerteze din Armata Austro-Ungara. Și da, ați ghicit, așa a luat naștere și “Pădurea spânzuraților”.
Liviu Rebreanu s-a născut în noiembrie 1885, la Târlișua, pe atunci, parte a Imperiul Austro Ungar. A fost cel mai mare dintre cei 14 copii ai familiei și printre puținii care au trecut de vârsta adolescenței. Tatăl său era învățător, în vreme ce mama sa făcuse parte dintr-o trupă de actori amatori. De fapt, părinții săi vor fi sursa de inspirație pentru familia Herdelea, care apare în romanul „Ion”.
Ca regulă generală, majoritatea personajelor create de Liviu Rebreanu aveau legătură cu experiențele sale directe. A făcut gimnaziul la o școală maghiară și apoi, liceul german din Năsăud. Așa se face scrierile sale de tinerețe nu erau în limba română.
Alt detaliu interesant este că Liviu Rebreanu se pregătea pentru o carieră militară și după ce a terminat o școală de profil din Budapesta, chiar a fost încadrat ca sublocotenet în Armata Austro-Ungară. După numai doi ani, și-a dat demisia din armată și la câteva luni de la revenirea în civilie, debuta în revista “Luceafărul” din Sibiu. În 1909, a trecut munții și și-a continuat activitatea de publicist la București.
Totuși, condițiile în care a părăsit Armata Austro-Ungară au ridicat oarece semne de întrebare și conform unei convenții cu România, autoritățile de la București l-au arestat pe Liviu Rebreanu. Așa se face că Rebreanu a stat jumătate de an în închisorile de la Văcărești și Gyula.
Poate suna cinic, dar tot răul a fost spre bine. În 1916, România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei și Liviu Rebeanu s-a oferit voluntar în Armata Română. Dat fiind cazierul pe care îl avea, solicitarea i-a fost respinsă. De cealaltă parte a frontului, Emil Rebreanu, unul dintre frații lui Liviu, primea “medalia pentru vitejie”. Ca ofițer al Armatei Austro-Ungare, Emil Rebreanu a luptat în Galiția și Italia. însă în 1917, a fost trimis pe frontul cu România.
Nu a vrut să lupte împotriva celor de-un sânge cu el și a încercat, fără success, să dezerteze. Prin urmare, a fost spânzurat și tragedia familiei Rebreanu a stat la baza romanului “Pădurea spânzuraților”.
După Primul Război Mondial, Liviu Rebreanu a fost directorul Teatrului Național din București și vice-președinte al Societății Române de Radiodifuziune. Niciuna dintre aceste funcții nu i-au adus mari satisfacții, motiv pentru care în 1930, a cumpărat în localitatea Valea Mare, de lângă Pitești, unde s-a retras pentru a scrie ultimele sale romane: „Răscoala”, „Gorila”, „Jar” sau „Amândoi”. Lucra mai ales noapte, și volumul de muncă era direct proporțional cu consumul de cafea și țigări. Cel puțin, așa se explică de ce s-a stins la numai 59 de ani.
