La 16 septembrie 1835, din ordinul domnului Alexandru Ghica, leul devenea monedă oficială în Țara Românească.
La acel moment, leul echivala cu 60 de parale.
Cel mai “puternic” leu din istorie a fost în anul 1867, când putea cumpăra 10 pâini.
Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea, când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”, notează portalul Istorie pe scurt.
Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.
Moneda naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre este leva care în traducere înseamnă tot “leu”, trădând aceeaşi origine ca cea a leului românesc.
Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriacă, numită zwanziger. La noi era cunoscută drept sfanţul de argint, sau mai simplu, doar şfanţ. Putem vedea astfel de unde se trage celebra expresie “nu am nici un şfanţ”. O altă monedă era paraua otomană. Expresia de rigoare ”nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele.â
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzactiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei. După unirea Principatelor şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să se numească român sau romanat, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
Prima Constituţie a ţării, cea din 1866, ignora complet problema suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de atunci dorinţa statului român de a îşi căpăta independența. O primă bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint.
Până la înfiinţarea Monetăriei statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham, adaugă Istorie pe scurt.
Ministru al Finanțelor, Ion C. Brătianu a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise. Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei (”pol”), fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman. Aceste monede au fost puse în circulație în 1868, având efigia domnitorului și inscripția ”Carol I domnitorul românilor”. Tirajul a fost de doar 200 de piese. Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa. Imediat după emitere, a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina.
Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost bătute 5000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă ”semnul” menit să evidențieze suzeranitatea sultanului. Începând cu 1872 s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta să mai protesteze.
BNR a fost înfiinţată exact cu 139 de ani în urmă, pe 17 aprilie 1880, când decizia a apărut în Monitorul Oficial, fiind a 16-a banca centrală din lume, înaintea Băncii Centrale a Elveţiei sau a celei din SUA.
“Cred că este interesant de ştiut că BNR a fost a 16-a bancă centrală din lume, înainte de Federal Reserve din America, dar înainte de Banca Centrală a Japoniei sau a Italiei, dar şi mai interesant, înaintea Băncii centrale a Elveţiei”, începe povestea ghidului Muzeului BNR. Vine şi prima întrebare: cât timp a durat construcţia acestui edificiu? “Palatul Vechi al BNR a fost construit în doar şase ani, între 1884 şi 1890. Arhitecţii acestei clădiri au fost doi francezi, amândoi celebri, unul dintre ei – Albert Galeron – cunoscut şi pentru planurile făcute pentru Ateneul Român, iar celălalt – Casian Bernard – care a contribuit la Opera Garnier din Paris”, răspunde ghidul amuzat de reacţiile noastre de surprindere.
Prima oprire din turul nostru are loc în faţa plăcii comemorative dedicate memoriei funcţionarilor BNR care au murit pe câmpurile de luptă în timpul Primului Război Mondial. Placa a fost realizată în anul 1937 de arhitectul român Radu Dudescu, de altfel şi arhitect şef al BNR. “21 de funcţionari ai Băncii Centrale au făcut sacrificiul suprem, şi-au pierdut viaţa pe front”, ne arată ghidul locul unde stă scris numele celor au pierit.
Arhitectul Dudescu – extrem de popular în epocă – a fost cel şi cel care a făcut planurile pentru Palatul Nou al BNR, în anul 1940, fiind implementate, imediat după cutremurul din acel an şi având cele mai înalte standarde, nu numai antiseismice ci şi de ventilaţie şi alimentare cu apă.
FOTO: TVR 3
