Puțini știu că Dragobete era, de fapt, un zeu tânăr venerat încă de pe vremea dacilor, sărbătorit în zile diferite în Muntenia, Dobrogea, Oltenia şi Transilvania.
Fie că era celebrat pe 24 februarie, 28 februarie, 1 martie sau 25 martie, Dragobete era văzut ca un simbol al dragostei şi al bunei dispoziţii, fapt păstrat până în zilele noastre. Astfel, romanii îl aveau pe Cupidon, grecii pe Eros, iar populație ce sălășluia pe teritoriul României de azi îl cinsteau pe Dragobete.
Tot lui Dragobete i se asocia și începutul primăverii și tocmai din acest motiv era văzut și ca un patron al bunei dispoziții. În ziua lui Dragobete, păsările care se încumetau să rămână pe meleagurile noastre peste iarnă, se adunau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile.
Cu toate că Dragobetele tradițional se sărbătorește pe 24 februarie, anumiți specialiști în folclorul românesc susțin că sărbătoarea s-ar afla, de fapt, în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară. Nimeni nu a găsit însă dovezi clare care să arate de unde a pornit această sărbătoare și când era celebrată.
În schimb, etnograful Marcel Lutic din cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, consideră că denumirea de Dragobete provine de la o altă sărbătoare, creștină, respectiv „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, celebrată pe 23 februarie, și care în slavă se numește Glavo-Obretenia.
De acolo, românii ar fi adaptat-o sub diverse forme („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului Mediu, ajungând ulterior să fie cunoscută în zona Munteniei ca Dragobete.
Indiferent de teorii, cert este că Dragobetele nu se aseamănă prea mult cu alte zeități din alte culturi, de unde ar rezulta că Dragobetele este o sărbătoare 100% autentică. Dacă Eros sau Cupidon sunt văzuți ca entități ce veghează asupra îndrăgostiților, Drabobetele este mai degrabă considerat ca fiind un Făt Frumos, ce fură inimele tinerelor fete, de unde și expresiile „Dragobete fură fete” sau ”Dragobete sărută fetele”.
Alte credințe populare, în special din partea Munteniei, îl asociază pe Dragobete ca fiind chiar băiatul Babei Dochia, un tână extrem de chipeș, capabil să seducă orice tânără îi ieșea în cale.
În ziua de Dragobete, tinerii de la sate mergeau prin păduri pentru a căuta primele flori de primăvară, iar în jurul prânzului, fetele fugeau spre sate, iar băieții le fugăreau, în încercarea de a le da un sărut. Acest gest avea o mare însemnătate, căci semnifica începutul logodnei și al iubirii dintre tineri.
