Liliana Nicolae a fost pe o insulă artificială făcută de japonezi din gunoaie și a călătorit cu un tren fără conductor.
Tot în Japonia a văzut Statuia Libertății din Tokyo și a mâncat înghețată din ceai verde, dar cel mai mult a fost marcată de restaurantul unde servesc roboți.
Lista cu lucrurile pe care le-am făcut sau le-am văzut în Tokyo poate continua. Dar, pentru mine, au fost mult mai interesanți oamenii pe care i-am cunoscut și de la care am invatat lucruri. Chiar dacă au fost experiențe placute, sau neplăcute.
Lista cu japonezi e scurtă. Pentru că v-am spus, ei nu vorbesc engleza. Dar asta nu înseamnă că nu am interacționat și că nu mi-au lăsat o impresie.
În urmă cu câțiva ani ( fac o mică paranteză), in București, intr-un autobuz care venea de la aeroport, am văzut un grup de turiști japonezi. Patru. Doi bărbați și două femei, trecuți cu toții de 50 de ani. Dacă nu și de 60, că la ei e foarte greu să le ghicești vârsta. Pot să aibă 100 de ani și să arate și să se poarte ca la 70.
Așadar, patru japonezi, în autobuz, in București.
Erau de-a dreptul speriați de oraș, de limbă. Și, desigur, nu știau decat câteva cuvinte în engleză.
M-am oferit atunci să-i ajut. Nu erau telefoane inteligente, dar erau telefoane mobile. Iar ei aveau un număr de telefon al unui ghid care vorbea japoneza. Le-am dat telefonul meu, să vorbească, și i-am dus până la agenția de turism unde trebuiau să ajungă. Mi-au oferit la final, drept multumire, un evantai din bambus, delicat si ușor. Îl mai am și acum.
Pe atunci nu visam să ajung în Tokyo. Dar, iată-mă, peste ani, la fel de speriată ca japonezii din București.
Nu pot să o uit pe doamna care, în prima seară, văzându-mă singură, cu bagaj, era aproape miezul nopții, a ieșit de la metrou odată cu mine, deși mai avea de mers, și m-a dus până la hotel.
Intr-o altă zi, ieșisem de la Shinjuku . E cea mai mare și cea mai aglomerată stație de metrou din lume, cu peste 200 de intrari si ieșiri, care se întind ca brațele unei caracatite in toate direcțiile. Aveam o intalnire și asteptam. Un domn în vârstă mi-a vorbit într-o engleză perfectă și m-a întrebat dacă mă poate ajuta.
De fapt, cei care știu engleza sunt vârstnicii. Au învățat-o după Al Doilea Război Mondial.
Mai târziu, aveam să aflu că dacă am nevoie de ajutor, ar fi mai indicat să-l cer unei femei. Bărbații, dacă nu știu ceva foarte bine – în cazul de față, engleza – se jenează să recunoască. E ca și cum si-ar arăta slăbiciunile. Așa că, preferă să ridice din umeri și să plece.
Nu o s-o uit nici pe femeia care vindea la un chioșc într-o altă mare stație – Ueno. Am cumpărat de la ea o baterie externă pentru telefon care funcționa cu baterii din acelea obișnuite. Am cumpărat-o cu baterii cu tot și am încercat-o chiar acolo, la chioșcul ei, iar bateria nu funcționa. Mi s-ar fi părut normal să mi-o schimbe sau să-mi dea banii înapoi. Nici nu a vrut să audă și aproape m-a gonit de la taraba ei. Întâmplările astea lasă un gust amar când ești singur, într-o țară atât de străină.
Însă, vreau să rămân cu o imagine și un gust anume.
Ultimul prânz al meu la Tokyo. La o cârciumioară vis-a-vis de hotel, doi bucătari se mișcau cu îndemânare printre aburi și tigăi încinse, ca și când nimic altceva nu ar conta pe lume în afară de ce se întâmplă în tigaile alea. Apoi, paste lungi din hrișcă erau ridicate din oala in care bolboroseau, cu un fel de furculița mare, lăsate să se scurgă un pic, și aruncate înapoi, în marea bolboroseala, sau direct in bolul pentru supă.
Vreau să încerc ceva nou, pun degetul pe meniu și cer curajoasă: asta!
“Asta” a însemnat o supă japoneză – soba, și felul doi. Bucătarul a luat bolul, a pus pastele, o fiertura cu o culoare nedefinită – maro spre negru, o mână de alge uscate, câteva frunze de spanac proaspăt și a spart acolo un ou care a rămas aproape crud. Când am amestecat totul, aveam să constat că, într-un mod ciudat, gusturile nu s-au amestecat și m-am bucurat de fiecare în parte, așa cum te bucuri la un concert și de vioară, și de pian, și de tobă, până și de care se aude de 2-3 ori într-un concert. Și de instrumente te bucuri de fiecare în parte, dar împreună sună minunat. Așa și cu gusturile din supa mea.
Apoi, felul doi: o lingură de orez fiert, peste care bucătarul a pus cu mișcări repezi, dar sigure, o lingură cu legume amestecate cu un sos dulceag.
Totul, ca un spectacol de magie, care se întâmpla în fața mea și la care priveam cu ochii mari: uite legumele, nu, stai că nu le mai vezi, trebuie să le amestec cu sosul, stai un pic, uite din nou … și bolul nu mai e deloc ce a fost. Hocus -pocus! Iar gustul … vă mărturisesc că închideam ochii la fiecare înghițitură. Cu asta vreau să rămân în minte.
Deplasare realizată cu sprijinul Eturia.
