Ți se strânge inima dacă te uiți la cum arăta România înainte de ianuarie 1859 și chiar după. O pană îngustă de pământ, și aceea crăpată în două, curbată parcă sub presiunea plăcilor tectonice a trei imperii: la Vest Austria, la Sud Otomanii, la Est Rusia. Existența încăpățânată a penei era posibilă pentru că împăratul, sultanul și țarul se războiau cu îndârjire între ei. Așa a ridicat capul, între cele trei coroane strivitoare, un domnitor român ales de popor, după un veac și jumătate de domnii poruncite de Înalta Poartă sau de muscali.
Alexandru Ioan Cuza n-ar fi considerat astăzi bun român de către partida „patriotică” și votanții ei. Ca o primă dovadă, i s-ar fi aruncat în față „dezvăluirea” că mama lui, Soltana, se trăgea din familia fanariotă greco-italiană Cozadini.
Apoi, ar fi fost acuzat că e un urâtor de BOR, ba chiar un anticreștin. De ce? Pentru că, în ciuda protestelor vehemente ale Mitropoliei Moldovei, a luat pământuri aparținând mânăstirilor ortodoxe, multe mulse în cârdășie cu grecii de la muntele Athos, însumând un sfert din suprafața agricolă și forestieră a Principatelor Unite și le-a trecut în proprietatea statului, vânzând apoi o mare parte țăranilor, în rate pe 30 de ani. Și a mai pus și un impozit de 10% pe veniturile bisericilor de mir și mânăstirilor.
Iar el s-a vândut „Bruselului”. Toate reformele lui Cuza nu sunt altceva decât o aliniere la „UE”, la Occident. N-ar fi de mirare, deoarece știm că și-a făcut studiile, inclusiv liceul, la Paris, fiind racolat de „agenturi” și trimis în Principate ca să distrugă tradițiile și orânduielile strămoșești.
Administrația, fiscalitatea, Universitățile de la Iași și București, Banca Națională, Armata, toate au fost înființate sau reformate după modele occidentale.
Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană nu a început pe 12 decembrie 2002, când Consiliul European a adoptat foaia noastră de parcurs pentru aderare, a început odată cu prima zi a domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Am văzut la toate adunările de 24 ianuarie costume populare tradiționale dintr-o apusă lume a satului; am văzut straie preoțești ale eternei noastre Biserici Ortodoxe; am văzut tricolorul nostru străvechi. Ca semne ale Unirii.
Dar n-am văzut nicăieri niciun steag UE sau NATO. Și totuși, aceste două structuri sunt cele care asigură acum unitatea și integritatea României. Fără UE și NATO, România ar fi prima candidată la a fi făcută țăndări de Rusia, împreună cu Republica Moldova.
Nimeni nu și-a amintit asta în Ziua Unirii.
Opoziția la europenizarea României este, în anul de grație 2024, la 17 ani de la intrarea în UE, poate la fel de înverșunată ca pe vremea lui Cuza Vodă. Orientarea în sens contrar, către Rusia, își are și ea strămoșii în tentativa de lovitură de stat din 15 aprilie 1866 a boierilor rusofili din Moldova, care-l voiau pe Nicolae Roznovanu pe tron și separarea de Muntenia, dorită de Rusia. În 1864, Cuza a „rezolvat” problema dând pur și simplu o lovitură de stat prin care a dizolvat Parlamentul și și-a extins puterile până la dimensiuni dictatoriale. Acum, Vodă Iohannis ne spune că „vom rămâne vigilenți în fața curentelor extremiste și nu vom permite afectarea sistemului nostru de valori și a principiilor de bază ale societății noastre”. „Nu vom permite”, adică se include și pe sine în asta. Or, Iohannis nu numai că nu mai poate face nimic pentru România, dar, prin comportamentul său de sfârșit de mandat ia voturi de la PNL și de la nehotărâți și le varsă la AUR, Șoșoacă și PSD. Așa că, românii vor trebui să lupte singuri, fără altă armă decât urna, cu românoșii care vor să facă din România cel puțin o Ungarie a lui Orban în UE.
Cristian Tudor Popescu, la Judecata de Joi, în Deșteptarea:
Puteți reasculta Deșteptarea din secțiunea podcast Europa FM, cu ajutorul aplicației gratuite pentru Android și IOS Europa FM sau direct în Spotify și iTunes.
