Cristian Tudor Popescu: “E de domeniul evidenței că domnii Ștefănescu și Nicolicea, reziduuri cu gură din vremea lui Ceaușescu (aceasta este o insultă, pentru care pot să fac proba verității), nu vor altceva decât arestarea tuturor celor care îi înjură. Asta înseamnă legea pentru ei.
Este însă la fel de evident că insulta și calomnia nu trebuie să presupună pedeapsa cu pușcăria?
În opinia subsemnatului, nu, nu este evident.
Să luăm cazul a ceea ce se mai numește presă. Într-o recentă emisiune tv, mi s-a pus, în absență, întrebarea retoric-dojenitoare: „Ar fi de acord CTP ca un jurnalist să facă închisoare pentru ce spune?”.
Răspund: da.
Pe cei care susțin că vorbele nu pot fi considerate infracțiune, i-aș întreba: sunteți pentru dezincriminarea abuzului în serviciu, ceea ce se încearcă începând cu OUG 13? Mai mult ca sigur răspunsul va fi nu.
Bun, dar ce este calomnia, proferată de un jurnalist sau politician, altceva decât abuz în serviciu? Profitând de poziția socială și de posibilitatea exprimării publice, nu comite respectivul un abuz asupra publicului, în serviciul căruia se află?
De ce jos! OUG 13 și sus! dezincriminarea calomniei?
Nu vorbesc despre insultă. Am susținut întotdeauna scoaterea ei din Codul Penal. Insulta înseamnă „atingerea adusă onoarei și reputației unei persoane prin cuvinte sau gesturi”. Deci, dacă mă face cineva „dobitoc”, „dement”, „antiromân”, consider că trebuie să suport asta, e în fișa postului oricărei persoane publice. Mai mult, astfel de vorbe nu mă ating, pentru că nu mă interesează cei care sunt încântați de ele.
Calomnia însă… Cele ce urmează le spun ca jurnalist chemat în peste 30 de procese în care am fost acuzat, singur sau în solidar, de insultă sau calomnie, în perioada în care nu erau dezincriminate, și am fost condamnat penal cu suspendare pentru ofensă adusă autorității.
De la insultă la calomnie e ca de la vorbă la faptă: „Calomnie – afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate (s.m.) privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană sancțiunii penale, administrative sau disciplinare, ori disprețului public”. Dau din nou exemplul subsemnatului, nu altele, ca să nu fiu acuzabil de părtinire pentru vreo tabără politică.
„CT Popescu primea de la Vântu, aflat în pușcărie, câte 5.000 de euro pe lună, ascunși în câte-o carte scobită pe dinăuntru”. (S. Ghiță)
„CT Popescu este informator al SRI”. (D. Vâlcov)
Acestea sunt fapte, cu subiect și predicat, aruncate în spațiul public fără niciun fel de dovadă. Dacă aleg să nu comentez astfel de minciuni sfruntate, atunci, argumentum ex silentio, tăcerea poate fi luată drept recunoaștere. Și chiar dacă le desființez, încrederea unora dintre cei care mă citesc și mă ascultă poate fi șubrezită – „fapta”, împănată cu „amănunte”, este mai eficientă în manipulare decât înjurătura. Calomniază, calomniază, până la urmă tot rămâne ceva, spune o indicație veche și prețioasă…
Cei doi calomniatori profesioniști de mai sus sunt infractori-politicieni. Dacă însă un jurnalist comite o calomnie, el lovește în chiar temelia acestei meserii. Stick to the facts, faptele înainte de toate, este legea nescrisă pe care au făcut-o marii ziariști de-a lungul vremurilor. Un jurnalist care inventează sau falsifică fapte nu se mai poate numi jurnalist.
Și trebuie să plătească penal pentru asta, aidoma corupților.
Cu ce este mai puțin vinovată coruperea unui funcționar public sau unei instituții decât coruperea adevărului și moralei publice?
Ce urmăresc politicienii și jurnaliștii care practică frecvent calomnia? Să creeze o stare de confuzie etică la nivelul întregii societăți. Sunt aceiași care trag cu dinții pentru amnistie, grațiere și anularea de sentințe definitive. Calomnia și amnistia se susțin una pe cealaltă pentru a induce ideea că poate n-om fi noi ușă de biserică, dar nici ăilalți nu-s mai breji, toți suntem o apă ș-un pământ!…
„Da”-ul de la începutul acestui text este un răspuns teoretic. Ce s-ar întâmpla, practic, dacă ar fi repusă calomnia în Codul Penal? Ar fi judecați și condamnați mulți dintre colegii lui Nicolicea și Ștefănescu din PSD și jurnaliștii din televiziunile lor de partid, producători aproape zilnic de calomnii ticăloase până la vomă la adresa „dușmanilor poporului”? E naiv să crezi așa ceva, când Justiția română este la un pas de a fi capturată de putere. Mai degrabă vor fi condamnați cei calomniați, iar calomniatorii, prieteni ai puterii, bătuți pe umăr!
Și e destul ca un proces de calomnie să dureze 2-3 ani – între timp au loc alegeri și scopul ventilatorului de scârnă a fost atins…
Iată de ce, răspunsul complet la întrebarea „Ar trebui să fie posibil ca un jurnalist să facă pușcărie pentru ce spune?” este: acum, nu, dar, într-o bună zi, da.”
