După ce Avocatul Poporului a atacat la Curtea Constituțională impozitarea cu până la 85% a tuturor pensiilor speciale, Înalta Curte de Casație și Justiție depune o plângere similară.
Decizia a fost votată de 354 senatori și deputați. “Împotrivă” au votat 43 și s-a înregistrat și o abținere.
PROIECTUL DECIZIEI DE LA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢII UNITE
Sub preşedinţia doamnei judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, prin videoconferinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru sesizarea Curţii Constituţionale în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, înainte de promulgare, asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019).
Sesizarea este legitimată constituţional de dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţia României şi de prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd dreptul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a sesiza Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.
În urma dezbaterilor, deliberând, Secţiile Unite au hotărât să fie sesizată Curtea Constituţională cu privire la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), în ansamblul său, pentru încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5), ale art. 16, ale art. 44, ale art. 53 alin. (2), ale art. 56 alin. (2), ale art. 73 alin. (3) lit. l, ale art. 75 alin. (1), ale art. 124 alin. (3) și ale art. 134 alin. (4) din Constituție.
I. Motive de neconstituționalitate intrinsecă:
Precizări prealabile:
Unul dintre cele 5 principii ale fiscalității reglementate de art. 3 din Codul fiscal vizează „justețea impunerii sau echitatea fiscală”, care „asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea veniturilor sau a proprietăților acestuia”.
Așezarea justă și echitabilă a sarcinii fiscale constituie una dintre componentele statului de drept, așa cum este definit statul român prin art. 1 alin. (3) din Constituție.
Potrivit art. 56 alin. (2) din Constituție:
„Art. 56. – Contribuții financiare
(1) Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale.
Art. 139. – Impozite, taxe și alte contribuții
(1) Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.”
În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut în mod constant că statul are o marjă largă de apreciere în stabilirea politicii fiscale și revine legiuitorului competența exclusivă de a stabili cuantumul impozitelor și de a acorda exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, sub rezerva respectării dispozițiilor art. 56 din Constituție privind justa așezare a sarcinilor fiscale sau, așa cum reține CEDO, cu condiția existenței unui „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
În acest sens, sunt relevante următoarele considerente din jurisprudența instanței de contencios constituțional:
– din Decizia nr. 6/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993:
„[…] prevederile legale a căror constituţionalitate este pusă în discuţie introduc un spor de impozit (o majorare de 30%) doar pentru o anumită categorie de funcţionari. […]
[…] Este în afara oricărei îndoieli că realizarea unor excepţii la impozitarea veniturilor pe criterii sociale, categorii de funcţionari sau, desigur, pe criteriile enunţate de art.4 alin.(2) din Constituţie este o încălcare a egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Mai mult, în aprecierea constituţionalităţii legii atacate, trebuie avute în vedere şi prevederile art.53 alin.(2) din Constituţie.”
– din Decizia nr. 3/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994:
„[…] prevederile art.53 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora ,,Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale” . Prin urmare, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni.”
– din Decizia nr. 370/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 26 iunie 2012:
„Curtea reţine că în jurisprudenţa sa constantă a statuat că stabilirea prin lege a obligaţiei de plată a anumitor impozite sau taxe, precum şi a eventualelor scutiri de la plata acestora ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu condiţia ca aceste reglementări să se aplice în mod uniform pentru situaţii egale.”
– din Decizia nr. 686/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2017:
„34. (…) din examinarea prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituție, referitor la așezarea justă a sarcinilor fiscale, coroborat cu cele ale art. 139 alin. (1) din Constituție care consacră principiul legalității în materie fiscală, rezultă că stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat intră în competența exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective (…), fără ca prin aceasta să fie instituită o discriminare prin prisma așezării juste a sarcinilor fiscale.
35. De altfel, referitor la principiul egalității, instanța de contencios constituțional a statuat în mod constant (…) că acesta nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Din examinarea prevederilor criticate Curtea reține că acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare și, ca atare, nu este de natură a aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii sau dispozițiilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin prisma dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20.”
– din Decizia nr. 538/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 771 din 28 septembrie 2017:
„24. […], Curtea mai reține că principiul egalității nu presupune uniformitate de tratament juridic, astfel încât la situații de fapt diferite legiuitorul este obligat să impună un tratament juridic diferit. Or, în cauza de față nu se poate susține că toate persoanele care desfășoară activități independente au aceleași cheltuieli. Având în vedere acest aspect, precum și cerințele asigurării resurselor bugetare și limitării abuzurilor, statul este legitimat din punct de vedere constituțional să impună asemenea criterii în vederea impozitării diferențiate a veniturilor contribuabililor (a se vedea Decizia nr. 389 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010).
25. Așadar, stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art.56 din Constituție privind justa așezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micșora în funcție de politica fiscală promovată și de interesele generale ale societății la un moment dat (a se vedea Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 30 august 2012).”
– din Decizia nr. 586/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 983 din 20 noiembrie 2018:
„16. Evaluarea acțiunii statului de a stabili acest tratament diferențiat, precum și scopul urmărit în instituirea acestuia, trebuie raportate la dreptul exclusiv al legiuitorului de a acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective (…). La rândul său, acest drept exclusiv al legiuitorului trebuie privit din perspectiva competenței sale exclusive de a stabili taxele și impozitele, precum și de a configura regimul juridic al acestora întemeiate pe dispozițiile art. 139 alin. (1) din Constituție (paragraful 15 al Deciziei Curții nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014). Totodată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că statul, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (paragraful 16 al deciziei antereferite).
17. Este, deci, mai presus, de îndoială, că, în ceea ce privește materia fiscală, statul are nu doar o marjă de apreciere, ci o marjă, caracterizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, drept largă. (…)”
– din Decizia nr. 702 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 96 din 10 februarie 2020:
„28. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, sau Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011.
29. Referitor la interzicerea discriminării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 4 noiembrie 2008, pronunțată în Cauza Carson și alții împotriva regatului Unit, a reținut că “articolul 14 oferă protecție împotriva oricăror discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților garantate de Convenție, dar orice diferență nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că distincția nu își găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, statele părți beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicabile, întinderea acestei marje depinzând de circumstanțele concrete ale fiecărei situații. O distincție de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenție nu trebuie numai să urmărească un scop legitim, trebuie în același timp să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.”
30. Prin urmare, având în vedere aceste repere jurisprudențiale, Curtea Constituțională urmează să analizeze dacă a existat un scop legitim pentru instituirea unui tratament juridic distinct și dacă se poate constata un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.”
Legea ce formează obiectul sesizării instituie, în ansamblul său, taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă stabilite în baza unor legi speciale, și anume: Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare; Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare; Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, cu modificările și completările ulterioare.
Taxa menționată se calculează prin aplicarea următorului barem lunar asupra venitului lunar taxabil, determinat potrivit art. 134² alin. (1) sau (2), după caz:
Tranşe de venit
lunar taxabil
-lei- Taxă
-lei-
Până la 2.000, inclusiv 0%
Între 2.001-7.000, inclusiv 10%
Peste 7.001 85% pentru ceea ce depășește suma de 7001 lei
Prin dispozițiile menționate, legiuitorul instituie un sistem de taxare progresivă numai în privința anumitor venituri, și anume pentru veniturile obținute din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, prevăzute de art. 1341 alin. (3), introdus prin pct. 2 din legea în discuție.
Taxa pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă este plătită cu respectarea principiului contributivității, așa cum este definit la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 [„principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite”].
Este adevărat că, spre exemplu, în privința magistraților (în raport de care sunt stabilite și drepturile de pensie prevăzute de art. 49 alin. 4 din Legea nr. 94/1992, art. 71 din Legea nr. 47/1992), pensia de serviciu reglementată de art. 82 din Legea nr. 303/2004 este stabilită în procent fix din baza de calcul reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, iar nu în raport cu principiul contributivității reglementat prin Legea nr. 263/2010.
Modificarea drepturilor de pensie poate fi realizată prin adaptarea dispozițiilor speciale care reglementează aceste drepturi, în acord cu voința legiuitorului și cu luarea în considerare a jurisprudenței Curții Constituționale [general obligatorii conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 21 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative], iar nu prin introducerea unei taxe fiscale speciale aplicabile numai în privința unor anumite venituri (veniturile obținute din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă stabilite prin legi speciale).
Opțiunea promovată prin legea în discuție reprezintă un subterfugiu prin care se urmărește golirea de conținut a dispozițiilor legilor speciale menționate în cuprinsul art. 1341 alin. (3), introdus prin pct. 2 din legea ce formează obiectul prezentei sesizări de neconstituționalitate.
Nerespectarea jurisprudenței Curții Constituționale.
Prin raportare la cuantumul de 7.000 de lei al sumei nesupuse taxei criticate, este lesne de observat faptul că impunerea taxei vizează o categorie restrânsă de contribuabili care obține venituri din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă în condițiile legilor speciale amintite.
Așa cum rezultă din expunerea de motive a legii, taxa de 85% pentru veniturile din pensii care depășesc 7.001 lei va afecta în principal categoria pensionarilor magistrați, în cazul cărora pensia medie în plată la finele lunii aprilie 2019 era de circa 18.000 lei, iar, subsecvent, se va răsfrânge asupra pensionarilor aeronautic civil navigant, în cazul căruia pensia medie în plată la același moment este menționată ca fiind de circa 10.000 lei. Potrivit acelorași exemple menționate în expunerea de motive, celelalte categorii de pensii reglementate prin legi speciale supuse taxei instituite vor fi afectate într-o măsură extrem de redusă sau chiar deloc (spre exemplu: pensia medie în plată la finele lunii aprilie 2019, stabilită în baza Legii nr. 94/1992 era de circa 7.700 lei, iar cea stabilită în baza Legii nr. 7/2006 era de circa 4.400 lei).
Astfel, nu se poate concluziona decât în sensul că taxa de 85% aplicată asupra veniturilor de peste 7.001 lei obținute din pensii reglementate prin legi speciale se răsfrânge cu precădere asupra pensionarilor magistrați, echivalând cu reducerea drepturilor de pensie reglementate de Legea nr. 303/2004 la nivelul altor categorii socio-profesionale care nu se regăsesc în situația magistraților, ipoteză care nu poate fi privită decât ca o cvasi-anulare a compensației parțiale conferite de legiuitor pentru specificul profesiei de magistrat.
Sub acest aspect, nu poate fi negată lipsa de concordanță a legii criticate cu Decizia Curții Constituționale nr. 153 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 10 iunie 2020, relevante fiind, din perspectiva analizată, considerentele de la pct. 108 din decizie:
„108. […] Nivelul adecvat al remunerării și al cuantumului pensiilor magistraților reprezintă o compensație parțială a lipsei unor drepturi fundamentale, din categoria drepturilor exclusiv politice (dreptul de a fi aleși în Camera Deputaților, Senat, în funcția de Președinte al României ori în organele administrației locale, precum și dreptul de a fi aleși în Parlamentul European) și a drepturilor social-economice (dreptul la negocieri colective în materie de muncă, dreptul la grevă, libertatea economică), precum și a incompatibilităților stabilite la nivel constituțional pe parcursul întregii cariere profesionale [potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, o dispoziție similară fiind prevăzută în privința procurorilor de art. 132 alin. (2) din Constituție]. Acestor incompatibilități li se adaugă interdicțiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Pe de altă parte, stabilirea nivelului pensiei ține seama de responsabilitățile și riscurile profesiei de magistrat, care privesc întreaga durată a carierei acestuia.”
1. Încălcarea principiului statului de drept, statuat de art. 1 alin. (3) din Constituție, în componenta sa referitoare la principiul impunerii fiscale juste și echitabile prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituție, precum și încălcarea principiului egalității statuat de art. 16 din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Așa cum s-a reținut atât în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și a Curții Constituționale a României, principiul egalității nu înseamnă uniformitate, în sensul că la situații egale se aplică un tratament egal, iar la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Cu alte cuvinte, acest principiu impune ca dispozițiile normei juridice să se aplice tuturor celor aflați în ipoteza normei, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare.
Veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă vizate de legea criticată sunt reglementate prin lege și reprezintă venituri impozabile conform art. 2 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 12 lit. j) și art. 99 din Codul fiscal, cota de impozitare fiind de 10%, conform art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul fiscal.
Codul fiscal prevede scutiri de la plata impozitului pe veniturile provenite din pensii [spre exemplu, art. 60 pct. 1 lit. c) și art. 62 lit. k) din Codul fiscal ] și stabilește că „Venitul impozabil lunar din pensii se stabilește prin deducerea din venitul din pensie a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei”.
În sensul celor reținute de Curtea Constituțională, în virtutea dreptului de a stabili politica fiscală, legiuitorul a stabilit prin Codul fiscal, cu respectarea principiului impunerii fiscale juste și echitabile, o cotă de impozitare unică de 10% aplicabilă unitar și nediscriminatoriu tuturor veniturilor din pensii cu deducerea sumei neimpozabile de 2.000 de lei, stabilind, totodată, anumite „exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării”. Aceste excepții și scutiri sunt considerate a fi adecvate cu principiul așezării juste a sarcinilor fiscale, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin considerentele de la pct. 34 din Decizia nr. 686/2016, citate anterior.
Critica de constituționalitate pe care o formulăm vizează faptul că veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă stabilite prin legile speciale prevăzute la art.1341 alin.(3), introdus prin pct.2 din lege, sunt supuse unei taxe, iar nu impozitului pe venit similar celorlalte categorii de venituri obținute din pensii.
Opțiunea legiuitorului de a stabili o taxă specială aplicabilă numai anumitor venituri din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă, în timp ce restul veniturilor obținute din pensii sunt supuse impozitului pe venit este criticabilă din perspectiva principiului nediscriminării.
În primul rând, este de observat că, parțial, valoarea taxei criticate este similară impozitului pentru celelalte venituri din pensii, după cum se observă din tabelul următor:
Conform legii ce formează obiectul sesizării Conform Codului fiscal
Tranşe de venit lunar taxabil
– lei – Taxă
– procent – Venituri din pensii
– lei – Impozit pe venit
– procent –
Până la 2.000, inclusiv 0% Până la 2.000, inclusiv 0%
Între 2.001-7.000, inclusiv 10% Peste 2.000 10%
Peste 7.001 85% pentru ceea ce depășește suma de 7001 lei – –
Se constată, astfel, că în privința pensiilor reglementate de legile speciale menționate la art. 1341 alin. (3), introdus prin pct. 2 din lege, în cuantum de până la 7.000 de lei, inclusiv, sunt menținute cotele de impunere fiscală corespunzătoare impozitului pe venit, cărora li se modifică numai denumirea din „impozit pe venit” în „taxa pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă”.
Însă, se introduce o taxă în procent de 85% pentru veniturile obținute din pensiile vizate al căror cuantum depășește 7.001 lei.
În condițiile expuse, nu poate fi negat faptul că, sub denumirea de „taxă pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă” stabilite prin legile speciale menționate anterior, prin legea criticată se instituie un sistem de impunere fiscală paralel cu sistemul de impunere specific celorlalte categorii de pensii, reglementat sub denumirea de „impozit pe venit”.
Sistemul de impunere instituit sub denumirea de „taxă” este identic sistemului de impunere reglementat sub denumirea de „impozit pe venit”, diferențiindu-se numai în privința veniturilor care depășesc suma de 7.001 lei, cărora li se aplică o impunere de 85%.
Cu alte cuvinte, noul sistem de impunere instituit sub denumirea de „taxă” reprezintă, în realitate, un impozit pe venit progresiv stabilit numai cu privire la anumite categorii de venituri.
Or, o atare opțiune reprezintă, sub o formă mascată, un regim fiscal diferit aplicabil numai anumitor venituri obținute din pensie (reglementate de legile speciale menționate și al căror cuantum depășește 7.001 lei), în timp ce tuturor celorlalte categorii de venituri din pensie (inclusiv celor reglementate de legile speciale menționate, dar al căror cuantum este mai mic decât 7.001 lei) li se aplică regimul fiscal de drept comun.
Singurele diferențe care justifică, în opinia legiuitorului, aplicarea unei impuneri de 85% constau în două elemente cumulative:
a) reglementarea drepturilor de pensie prin legile speciale menționate;
b) cuantumul venitului mai mare de 7.001 lei.
În circumstanțele expuse, considerăm că regimul de impunere reglementat de dispozițiile criticate reprezintă o măsură de politică fiscală ce contravine principiului egalității/nediscriminării și principiului așezării juste și echitabile a sarcinii fiscale, pentru următoarele argumente:
a) În raport cu venituri similare indiferent de sursa de venit.
În condițiile în care Codul fiscal reglementează o cotă unică de impozitare de 10% asupra venitului impozabil, precum și situații de excepție (scutiri prevăzute de art. 60 din Codul fiscal și venituri neimpozabile prevăzute de art. 62 din Codul fiscal), instituirea unei regim de impunere progresivă de 85% numai în privința unei anumite categorii de venituri obținute din pensii reprezintă o discriminare și o injustă și inechitabilă așezare a sarcinii fiscale în raport cu venituri similare indiferent de sursa din care acestea provin.
Respectarea principiului egalității și a principiului așezării juste și echitabile a sarcinii fiscale presupune ca eventuale cote de impozitare progresive să fie aplicate tuturor categoriilor de venituri în cuantum similar obținute de contribuabili persoane fizice, fără a distinge după cum acestea provin din pensii sau din alte surse.
Or, în condițiile reglementate prin dispozițiile criticate, cota de impunere fiscală progresivă a veniturilor din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă reglementate prin legi speciale se vădește a fi o măsură discriminatorie și o așezare injustă și inechitabilă a sarcinii fiscale în dauna unor contribuabili ale căror drepturi sunt stabilite tot în baza legii.
b) În raport cu venituri similare obținute din pensiile de drept comun.
Cota de impunere progresivă mai mare de 10% (și anume taxa de 85%) este impusă numai pentru pensii și indemnizații pentru limită de vârstă reglementate de legile speciale menționate, ceea ce reprezintă o discriminare în raport cu pensiile de drept comun în cuantum echivalent cărora nu li se aplică acest impozit diferențiat.
O asemenea opțiune nu își poate găsi o justificare rezonabilă nici chiar în conjunctura economică globală care fundamentează promovarea reglementării în discuție. Astfel, dacă în cazul tuturor categoriilor de pensii se aplică – fără a distinge în funcție de specificul raporturilor de muncă ori reglementării în considerarea cărora a fost stabilit cuantumul drepturilor de pensie – o cotă unică de impozit de 10% pentru veniturile care depășesc suma neimpozabilă de 2.000 lei, taxa de 85% impusă numai pensiilor reglementate prin legi speciale nu poate fi privită decât ca discriminare negativă ori, eventual, ca o sancțiune fiscală instituită de legiuitor exclusiv în considerarea cuantumului drepturilor de pensie stabilite în baza legii.
Dacă principiile solidarității, protecției și recunoștinței sociale justifică o discriminare pozitivă în privința anumitor categorii de contribuabili prin scutirea de impozit pe venit (art. 60 și art. 62 din Codul fiscal), inclusiv prin scutirea de impozit pe venit în cazul anumitor venituri obținute din pensii [cum sunt cele reglementate de art. 60 pct. 1 lit. c) și art. 62 lit. k) din Codul fiscal], nu poate fi identificată, din perspectiva principiului nediscriminării ori a principiului sarcinii fiscale juste și echitabile, nicio rațiune obiectivă și rezonabilă care să fundamenteze o discriminare negativă prin impunerea cotei de impunere de 85% numai în cazul unei anumite categorii de venituri obținute din pensie, exclusiv în considerarea cuantumului acestor venituri.
Așa cum rezultă din expunerea anterioară, taxa de 85% vizează numai o anumită categorie de venituri din pensie exclusiv în considerarea cuantumului acestor venituri, ceea ce conduce la concluzia că sistemul de impunere propus constituie o sancțiune pe care legiuitorul o aplică contribuabililor respectivi numai prin raportare la valoarea drepturilor ce le-au fost conferite anterior tot de către legiuitor prin legi anterioare.
Pentru toate situațiile expuse, principiul egalității și principiul așezării juste și echitabile a sarcinii fiscale impun ca, inclusiv în conjunctura socio-economică invocată în fundamentarea reglementării criticate, scopul anvizajat de legiuitor să fie atins prin eventuala stabilire a unui sistem de impunere fiscală aplicabil tuturor veniturilor similare, iar nu numai unei anumite categorii de venituri.
A accepta sistemul de impozitare progresivă prevăzut de proiectul de reglementare echivalează cu așezarea unei sarcini fiscale exclusiv pe seama unei anumite categorii de contribuabili, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă în raport cu celelalte categorii de venituri în cuantum similar.
Scopul urmărit de legiuitor, și anume consolidarea veniturilor bugetului de stat, este unul legitim, însă principiul nediscriminării nu permite o taxare fiscală diferențiată aplicabilă exclusiv unei anumite categorii de contribuabili, ci, dimpotrivă, presupune în mod imperativ stabilirea unui regim de impunere aplicabil tuturor veniturilor în cuantum similar.
2. Instituirea taxei contravine principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituție.
Independența justiției este o valoare fundamentală a statului de drept, nefiind un privilegiu al magistratului, ci un drept al cetățenilor constituind o condiție prealabilă, esenţială, a statului de drept.
Garanția asigurării independenței judecătorilor în componenta sa economică implică nu doar remunerarea la un nivel înalt a muncii acestora, ci și oferirea ulterior încetării activității acestora a unui nivel al pensiei cât mai apropiat de cel al salariului avut înainte de pensionare, în acest sens fiind prevederile bine cunoscute ale unei serii de recomandări și avize ale organismelor internaționale cu preocupări în domeniul justiției.
Independența financiară a judecătorului – componentă indubitabilă a independenței judecătorului, ca esență a conceptului de „tribunal independent”, consacrat de CEDO, a fost afirmată și reafirmată în documentele internaționale ale căror prevederi nu pot fi ignorate, având în vedere angajamentele luate de Statul Român.
Prin „Principiile Fundamentale ale Independenței Justiției”, adoptate de ONU în 1985, s-a stabilit că este de datoria tuturor guvernelor şi a celorlalte instituţii de a respecta independenţa corpului de judecători, fiind de datoria fiecărui stat membru să asigure resursele adecvate pentru a permite ca aceștia să îşi îndeplinească atribuţiile în mod corespunzător. Prin art. 11 din acest document internaţional, s-a statuat că „durata mandatului judecătorilor, independența acestora, siguranța lor, remunerația corespunzătoare, condițiile de muncă, pensiile și vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”. Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independența, eficacitatea și rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, a subliniat importanța independenței judecătorilor în scopul întăririi preeminenței dreptului în statele democratice, iar art. 6.4 din „Carta europeană privind statutul judecătorilor”, adoptată în anul 1998, prevede că „În mod special, statutul garantează judecătorului sau judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcției, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remunerații primite pentru activitatea jurisdicțională”.
Toate aceste documente internaționale au fost luate deja în considerare de Curtea Constituțională, în fundamentarea deciziilor sale referitoare la exigențele izvorâte din dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României. Se impun a fi menționate în acest sens, Decizia nr. 20/2000 referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a art. 41 alin. (2) din Legea privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și a dispozițiilor art. 198 din aceeași lege prin care a fost abrogat art. 103 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000 sau Decizia nr. 153/2020 (antereferită), în cuprinsul cărora instanța constituțională a realizat o amplă analiză a modului în care aceste documente internaționale trebuie privite, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 11 și art. 20 din Constituție.
În considerarea exigenţelor pe care aceste importante documente internaţionale le exprimă în mod direct cu privire la drepturile magistraţilor, precum şi a exigenţelor impuse de dispoziţiile constituţionale privitoare la independenţa justiţiei [art. 123 alin. (2) din Constituţia publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21.11.1991 şi, respectiv, art. 124 alin. (3) din Constituţia republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31.10.2003], Curtea a statuat, la nivel de principiu constituţional, o obligaţie în sarcina Parlamentului României de a „legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independentei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie” (Decizia nr. 20/2000, antereferită).
Trebuie menţionat faptul că includerea obligației statului de a asigura stabilitatea financiară a magistraților, inclusiv ulterior pensionării acestora, între garanțiile ce asigură independența justiției a fost statuată, în mod repetat, prin jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, prin Decizia nr. 20/2000 (antereferită), Curtea a reţinut că instituirea pensiei de serviciu pentru magistrați nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutului profesional special al acestora. De asemenea, prin Decizia nr. 873/2010, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituțională a statuat următoarele: „Pe de altă parte, independența justiției include securitatea financiară a magistraților, care presupune și asigurarea unei garanții sociale, cum este pensia de serviciu a magistraților”. Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a reținut și că ”principiul independenței justiției apără pensia de serviciu a magistraților, ca parte integrantă a stabilității financiare a acestora, în aceeași măsură cu care apără celelalte garanții ale acestui principiu”.
Asigurarea stabilității financiare implică, însă, nu doar obligația de a menține dreptul magistraților la pensia de serviciu, ci și pe aceea de a nu diminua în mod nejustificat cuantumul acestui drept. Prin urmare, această obligație a statului de a asigura stabilitatea financiară a magistraților, ca o componentă a principiului constituțional al independenței justiției, este în mod flagrant încălcată prin instituirea taxei pentru veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă, taxă care este de natură să genereze o diminuare considerabilă și nejustificată rezonabil a nivelului pensiei magistraților pensionați.
Considerăm că nu se poate face abstracție de faptul că, în toate ţările Uniunii Europene, este prevăzută prin Constituţie obligativitatea statului de a garanta magistraţilor, odată cu retragerea din activitate, plata unei pensii al cărei nivel să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii, fixându-se pensii reprezentând 75 – 80% din această ultimă remuneraţie.
Totodată, merită a fi avute în vedere considerentele Curții Constituţionale Federale din Germania cuprinse în Decizia nr. 2409/2007, conform cărora funcţionarii publici ai acestei ţări au un statut similar celui al magistraţilor şi că, în consecinţă, „considerentele de ordin financiar şi eforturile de a reduce cheltuielile bugetare nu pot fi primite ca o legitimare suficientă de a reduce pensiile. Valoarea mijloacelor de întreţinere adecvată, datorată de angajator, oricine ar fi el, nu reprezintă o mărime cu dimensiuni variabile în mod arbitrar, care să se poată măsura în funcţie de posibilităţile economice ale bugetului de stat şi de evaluările politice ale urgenţei unor măsuri”.
3. Instituirea taxei are un caracter nejustificat prin raportare la dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituție și încalcă principiul proporționalității și supremației legii.
Impunerea unei cote progresive de impunere de 85% asupra veniturilor obținute din pensiile reglementate de legile speciale menționate care depășesc 7.001 lei echivalează cu golirea de conținut a dispozițiilor legale în baza cărora este stabilit venitul de peste 7.001 lei.
Cu alte cuvinte, dacă, pe de o parte, legea în baza căreia sunt stabilite drepturile de pensie conferă contribuabilului venituri în cuantum de peste 7.001 lei, dispoziția fiscală criticată restrânge acest drept la un procent de 15% (prin aplicarea taxei de 85% pentru ceea ce depășește 7.001 lei), situație care nu poate fi privită decât ca o golire de conținut a dispoziției ce conferă dreptul supus impunerii.
În alți termeni, prin dispozițiile criticate, legiuitorul tinde să restrângă într-o proporție cvasi-totală dispozițiile legale care reglementează dreptul la veniturile de peste 7.001 lei, sancționate prin impunerea fiscală de 85%.
În contextul în care România și-a exprimat aderarea la valorile Uniunii Europene, marja largă de apreciere recunoscută legiuitorului în stabilirea politicii fiscale este imperios necesar să fie adecvată reperelor europene.
Spre exemplu, în statele Uniunii Europene, cotele de impozitare progresivă se prezintă astfel:
– în Austria, cotele progresive de impozitare sunt de 25% (pentru venituri anuale de 11,001 – 18,000 de euro), 35% (pentru venituri anuale de 18,001 – 31.000 de euro), 42% (pentru venituri anuale de 31.000 – 60.000 de euro), 48% (pentru venituri anuale de 60.001 – 90.000 de euro) și 50% (pentru venituri mai mari de 1.000.000 de euro).
– în Belgia, cotele progresive de impozitare sunt de 25% (pentru venituri anuale până la 13.250 de euro), 40% (pentru venituri anuale de 13.250 -23.390 euro), 45% (pentru venituri anuale de 23.390 – 40.480 euro) și 50% (pentru venituri anuale mai mari de 40.480 euro).
– în Croația, cotele progresive de impozitare sunt de 12% (pentru venituri până la 3.459 euro), 25% (pentru venituri de 3.459 – 13.838 euro) și 40% (pentru venituri mai mari de 13.838 euro).
– În Danemarca, pentru impozitul datorat statului, cotele de impozit progresiv sunt de 8% (pentru veniturile anuale în sumă de până la circa 6.200 euro), 12,16% (pentru veniturile anuale de 6.200-68.700 euro) și 15% (pentru veniturile anuale mai mari de 68.700 euro). Totodată, suma impozitelor datorate bugetului de stat, bugetului local și bisericii nu poate depăși 52,05%.
– În Finlanda, cotele de impozit progresiv datorate statului sunt de 6,5% (pentru venituri anuale de 16.700-25.000 euro), 17,5% (pentru venituri anuale de 25.000 – 40.800 euro), 21,5% (pentru venituri anuale de 40.800 – 72.300 euro) și 31,75% (pentru venituri anuale mai mari de 72.200 euro).
– În Franța, sistemul de impozitare este reglementat în funcție de numărul persoanelor care locuiesc împreună, iar cotele de impozitare progresivă sunt de 5%, 14%, 30% și 41%. Cota de impozitare maximă de 41% se aplică, după caz, în privința venitului anual mai mare de: 69.783 euro, în cazul unei persoane care locuiește singură; 139.556 euro, în cazul a doi adulți care locuiesc împreună; 174.448 euro, în cazul a doi adulți și un copil care locuiesc împreună; 209.132 euro, în cazul a doi adulți și doi copii care locuiesc împreună; 279.132 euro în cazul a doi adulți și trei copii care locuiesc împreună.
– În Germania, cotele progresive de impozitare sunt de 14-24% (pentru un venit anual de 14.255 euro în cazul unei persoane singure, respectiv de 28.150 euro pentru cuplurile căsătorite), 24-42% (pentru un venit anual de 55.961 euro în cazul unei persoane singure, respectiv de 111.922 euro pentru cuplurile căsătorite) și 42-45% (pentru un venit anual de 265.327 euro în cazul unei persoane singure, respectiv de 530.654 euro pentru cuplurile căsătorite)
– În Grecia, cotele progresive ale impozitului pe venit sunt de 22% (pentru un venit anual de până la 20.000 euro), 29% (pentru un venit anual de 220.001-30.000 euro), 37% (pentru un venit anual de 30.001-40.000 euro) și 45% (pentru un venit anual mai mare de 40.001 euro). La impozitul pe venit se adaugă taxa de solidaritate, în cote progresive de 2% (pentru un venit anual de 30.001-40.000 euro), 5% (pentru un venit anual de 40.001-65.000 euro), 9% (pentru un venit anual de 65.001-220.000 euro) și 10% (pentru un venit anual mai mare de 220.000 euro).
– În Italia, cotele progresive ale impozitului pe venit sunt de 23% (pentru un venit anual de până la 15.000 euro), 27% (pentru un venit anual de 15.000-28.000 euro), 38% (pentru un venit anual de 28.000-55.000 euro), 41% (pentru un venit anual de 55.000-75.000 euro) și 43% (pentru un venit anual de peste 75.000 euro).
– În Portugalia, cota maximă de impozitare este de 48% în cazul unui venit anual mai mare de 80.000 de euro, iar în cazul veniturilor sub 7000 de euro, cota de impozitare este de 14,5%.
– În Spania, cotele de impozitare progresive sunt 19% (pentru un venit anual de până în 12.450 de euro) și 45% (pentru un venit anual mai mare de 60.000 de euro).
– În Suedia, cotele de impozitare progresivă sunt de 32% (pentru un venit anual de 1.830-42.863 euro), 32% + 20% (32% venituri de 1.830-42.863 euro și 20% pentru veniturile cuprinse între 42.863 euro și 62.000 euro) și 32% + 25% (32% venituri de 1.830-42.863 euro și 25% pentru ceea ce depășește 62.000 euro).
Se cuvine a fi subliniat faptul că valorile cotelor de impozitare progresivă exemplificate sunt aplicabile tuturor veniturilor situate între limitele pragurilor de impunere, fără discriminare, iar nu numai în cazul anumitor venituri stabilite prin lege.
În același timp, potrivit ”Expunerii de motive” ce însoțește proiectul legislativ aici analizat, instituirea taxei pentru veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă a fost justificată de inițiator astfel:
”Luând în considerare faptul că pentru plata pensiilor speciale (de serviciu și militare) nivelul cotei suportate din bugetul de stat, bazat pe necontributivitate, în raport cu nivelul cotei suportate din bugetul de asigurări sociale de stat, bazat pe contributivitate, este disproporționat și ținând cont că acordarea acestor compensații ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale se propune introducerea unei taxe pentru reducerea acestor discrepanțe”.
Or, existența unei discrepanțe între nivelul cotei bazate pe contributivitate și a celei bazate pe necontributivitate nu poate fi, ea însăși, o motivație suficientă pentru a oferi un caracter justificat restrângerii dreptului la pensie.
Este adevărat că limitarea în timp a măsurii de instituire a taxei de solidaritate (până la 31 decembrie 2025) oferă, la o primă vedere, premisele calificării acesteia ca măsură excepțională. Însă, în raport cu argumentul invocat în expunerea de motive în ceea ce privește încetarea ei, respectiv faptul că până la 31 decembrie 2025 discrepanțele existente în sistemul public de pensii ar fi eliminate, oricum, ca efect al aplicării Legii nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, dovedește o dată în plus caracterul profund nejustificat al măsurii ce se dorește a fi instituită.
Caracterul nejustificat al măsurii de instituire a taxei pentru veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă reiese cu atât mai mult cu cât aceasta este de natură să încalce principiul nediscriminării [pentru argumentele prezentate pe larg la pct. 1 lit. b) din prezenta Hotărâre] și să restricționeze dreptul la pensie al magistraților (pct. 2 din prezenta Hotărâre).
4. Având în vedere caracterul nejustificat al măsurii, apreciem că instituirea taxei suplimentare este de natură să încalce și dispoziţiile art. 44 din Constituție, precum și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO
Avem în vedere în acest sens cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Stec şi alţii împotriva Marii Britanii, unde instanța europeană a arătat că este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusă statelor este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. (Hotărârea din 12 aprilie 2006). Dacă, însă, statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale – indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții – acea legislaţie devine relevantă, căci generează un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. (Decizia din 6 iulie 2005 asupra admisibilităţii).
În considerarea celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Stec şi alţii împotriva Marii Britanii, dar şi în alte cauze precum Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia de respingere nr. 29/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 925 din 27/12/2011, pronunțată în procedura recursului în interesul legii, a reţinut următoarele:
„În mod corect instanțele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un «interes patrimonial» ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suportă de la bugetul de stat).”
Prin urmare, devine evident că, în raport cu lipsa unei justificări rezonabile a măsurii, instituirea acesteia este de natură să genereze o încălcare și a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
II. Motive de neconstituţionalitate extrinsecă: legea contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5), ale art. 73 alin. (3) lit. l), ale art. 75 alin. (1) și ale art. 134 alin. (4) din Constituție.
1. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) și ale art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție.
Prin art. 1 alin. (5) din Constituţie se instituie o obligație erga omnes, de a respecta Constituţia, supremaţia acesteia şi legile.
În temeiul acestor dispoziții constituționale, îndatorirea generală de a respecta nomele de drept, precum și ordonarea tuturor acestor norme într-un sistem unic și unitar, organizat ierarhic (în care normele juridice inferioare se conformează celor superioare și toate se conformează în cele din urmă, Constituției) reprezintă fundamente ale organizării ordinii juridice a Statului român.
Principiul constituțional al organizării ierarhice a normelor juridice se degajă și din prevederile art. 73 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Organizarea ierarhică a sistemului de drept pozitiv național este stabilită la nivel legislativ prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte. Categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicată, și prin alte legi. Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, ierarhia normelor juridice (fie stabilită în interiorul aceleași categorii de acte normative în funcție de forța lor juridică, fie stabilită între mai multe categorii de acte normative în raport cu rangul și competențele autorităților competente să le adopte) constituie un pilon structural al ordinii constituționale, respectarea Constituției implicând o strictă și deplină conformitate a tuturor celorlalte legi cu dispozițiile acesteia, precum și o respectare în cadrul dreptului pozitiv a principiului ierarhiei normelor juridice, fără de care s-ar crea o stare de incertitudine juridică incompatibilă cu rigorile statului de drept.
În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o prevedere având caracter organic, deoarece ar însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate de Constituție legii organice. „Altminteri, însuși regimul juridic diferit, cu caracter imperativ, instituit de Constituție, pentru legile constituționale, organice și ordinare, precum și garanția constituțională pe care acest regim îl asigură, ar fi încălcate” (Decizia Curții Constituționale nr. 6/1992 publicată în Monitorul Oficial nr. 48 din 4 martie 1993).
Prin legea dedusă controlului de constituționalitate, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), sunt încălcate exigențele constituționale impuse de art. 1 alin. (5) și art. 73 din Constituție, având în vedere faptul că, în pofida caracterului său ordinar, aceasta modifică, implicit, dispoziții legale cuprinse în acte normative cu forță juridică superioară, respectiv dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, lege cu caracter organic.
În concret, prin instituirea taxei pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă calculată în conformitate cu dispozițiile articolelor nou-introduse, art. 1342 și art. 1343 din Codul fiscal, sunt modificate dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, care stabilesc dreptul magistraților la o pensie în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.
Astfel, ca urmare a aplicării noilor dispoziții legale (cu caracter ordinar), dreptul la pensie al magistraților nu ar mai fi în realitate în cuantumul stabilit în Legea nr. 303/2004 (lege cu caracter organic), ci într-un cuantum mult diminuat.
Trebuie subliniat faptul că dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004 au un caracter organic nu doar în virtutea cuprinderii lor într-un act normativ având acest statut, ci și în considerarea conținutului lor normativ, a cărui forță juridică este atrasă de faptul că ele asigură reglementarea unui domeniu ce, potrivit rigorilor constituționale, nu poate fi acoperit decât prin norme juridice de rang superior, organic.
Astfel, în considerentele Deciziei nr. 121/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 9 iunie 2020, Curtea Constituţională a reamintit faptul că (…) „în jurisprudența sa a stabilit, cu valoare de principiu, că reglementarea statutului judecătorilor și procurorilor trebuie să se realizeze prin lege organică”, indicând în acest sens, cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016 sau Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017.
De asemenea, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a statuat că dreptul magistraților la pensia de serviciu constituie un element aflat în indisolubilă legătură cu statutul constituțional al acestora. În cea mai recentă dintre deciziile în care s-a aplecat, din nou, asupra acestei problematici (Decizia nr. 153/2010 asupra admiterii obiecțiilor de neconstituţionalitate a Legii privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu şi indemnizațiile pentru limită de vârstă, precum şi pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 10 iunie 2020), Curtea Constituțională a reținut că „reglementarea drepturilor magistraților, între care și dreptul la pensie, privește statutul profesiilor respective, subsumat garanțiilor de independență a justiției, precum și, cât privește procurorii, rolului constituțional al Ministerului Public” (paragraful 71 din Decizia nr. 153/2020). Apoi, făcând o incursiune într-o serie de documente internaționale referitoare la statutul judecătorilor, Curtea Constituțională a reținut «preocuparea organismelor care le-au adoptat de a se promova independența și imparțialitatea judecătorilor (…) „în acest context, o importanță deosebită” având-o „măsurile preconizate pentru asigurarea unui statut, a unei remunerații și a pensiei adecvate pentru magistrați, precum și a garantării prin lege a acestora» (paragraful 101 din Decizia nr. 153/2020). În considerentele aceleași decizii, Curtea Constituțională, referindu-se la jurisprudența sa anterioară, a reamintit cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010: „statutul constituțional al magistraților – statut dezvoltat prin lege organică și care cuprinde o serie de incompatibilități și interdicții, precum și responsabilitățile și riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii – impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenței justiției, garanție a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală” (paragraful 102 din Decizia nr. 153/2020).
Prin urmare, dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, având caracter organic intrinsec, nu pot fi modificate nici explicit, nici implicit, prin norme având o forță juridică inferioară.
Astfel fiind, legea în discuție, prin modul în care a fost adoptată, încalcă dispozițiile constituționale referitoare la domeniile rezervate legilor organice stabilite de art. 73 alin. (3) lit. l) și, implicit, pe cele ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
2. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) încalcă dispozițiile art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, fiind supusă dezbaterii și adoptării Senatului, ca primă Cameră sesizată, iar Camera Deputaților a fost Cameră decizională, contrar normelor constituționale invocate, care stabilesc o altă procedură în privința reglementărilor referitoare la statutul judecătorilor și al procurorilor.
Cu privire la interpretarea art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, prin considerentele cuprinse în paragrafele 70 și 71 din Decizia nr. 153/2020 (menționată anterior), Curtea Constituțională a statuat că:
(…)„Întrucât criteriile de partajare a competențelor celor două Camere, precum și modalitatea de soluționare a unor eventuale conflicte de competențe sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, fiecare Cameră a Parlamentului este obligată să aplice întocmai dispozițiile art. 75 din Constituție“ (Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010)
Aplicând aceste considerente de principiu în prezenta cauză, Curtea reține că reglementarea drepturilor magistraților, între care și dreptul la pensie, privește statutul profesiilor respective, subsumat garanțiilor de independență a justiției, precum și, cât privește procurorii, rolului constituțional al Ministerului Public. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut, referitor la conținutul normativ al art. 125 alin. (2) din Constituție – Statutul judecătorilor, că „se subsumează celui al art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, acest din urmă text constituțional cuprinzând toată sfera de relații sociale privitoare la justiție, respectiv organizare, funcționare, statut. (…) Or, nu este de conceput ca unele elemente ce țin de statutul judecătorilor să fie reglementate printr-o lege organică adoptată de Senat în calitate de Cameră decizională, iar altele de Camera Deputaților în calitate de Cameră decizională. Legiuitorul constituant derivat nu s-a îndepărtat de la unitatea de procedură și reglementare care trebuie să caracterizeze relațiile sociale care privesc justiția, eventuala dificultate de interpretare în sensul anterior arătat rezultând din faptul că, la data adoptării Legii de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, nu existau mai multe legi care să reglementeze relații sociale referitoare la justiție, ci una singură, respectiv Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Or, chiar dacă intenția legiuitorului constituant derivat a fost aceea ca organizarea judiciară, statutul judecătorilor și procurorilor și organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii să fie reglementate prin legi separate, nu se poate trage concluzia că s-a dorit și reglementarea unor proceduri distincte în privința sesizării Camerelor Parlamentului“ (Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2017, paragraful 28).”
Prin urmare, fiind adoptată în urma unei proceduri parlamentare viciate sub aspectul ordinii de sesizare a Camerelor, legea este, și din acest motiv, neconstituțională în ansamblul său.
3. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) încalcă dispozițiile art. 134 alin. (4) din Constituție, fiind adoptată cu încălcarea exigențelor legale şi constituționale referitoare la solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii.
Fiind o lege care modifică un element structural al statutului magistraților (dreptul acestora la pensie în cuantumul stabilit de dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004), în acord cu cele statuate anterior de Curtea Constituțională, legea nu putea fi adoptată în lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin Decizia nr. 3/2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a statuat că „proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt cele precum actele normative privind statutul judecătorilor și procurorilor (care cuprind dispoziții referitoare la drepturile și îndatoririle judecătorilor și procurorilor, incompatibilități și interdicții, numirea, promovarea, suspendarea și încetarea funcției de judecător sau procuror, delegarea, detașarea și transferul judecătorilor și procurorilor, răspunderea acestora etc.)”
Lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii reprezintă așadar, atât prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 134 alin. (4), cât și prin raportare la jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale în materie, un alt motiv pentru care se impune constatarea caracterului neconstituțional al acesteia, în ansamblul său.
În consecință, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite
HOTĂRĂŞTE:
Sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunța asupra neconstituționalității Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), în ansamblul său.
Preşedinte
Judecător Corina-Alina Corbu
Prim magistrat asistent delegat
Aneta Ionescu
