Vineri, 16 decembrie 2016, în premieră absolută, Europa FM transmite programul matinal live din salină.
Pentru premiera istorică am mers la Salina Praid, una dintre cele mai vizitate din România, dar și locul în care o rețetă pentru o brânză destinată celor cu gusturi alese își are rădăcinile: Brânza Praid. Înainte să scriem istoria împreună în 2016, am verificat arhivele salinei și vă arătăm, în premieră, cum s-a transformat Salina Praid în decursul timpului.
Prima atestare scrisă, indirectă, cu referire la exploatarea sării din Zona Ocnelor, găsim în scrisoarea de privilegii acordat cavalerilor germani, de către regele Andrei al II-lea, în anul 1222. În această scrisoare se permitea cavalerilor să folosească pe râurile Mureş şi Olt câte şase ambarcaţiuni, cu care transportau sare şi alte mărfuri utile. Următoarea menţiune a salinei se face în 1405, când regele Sigismund de Luxemburg le interzice nobilimii să extragă sare de pe propriile moşii.
În anul 1463, regele Matei Corvin a întărit privilegiul secuilor cu privire la exploatarea şi comercializarea liberă a sării. Sarea din Ţinutul Sării a fost de la bun început avuţia comună a naţiei şi astfel orice gospodărie primea sare gratis, până în anul 1562, când în urma înnăbuşirii răscoalelor din regiune, regele Ioan Sigismund al II-lea a rechiziţinat salina din Praid în folosul camerei regale.
Dreptul liber la sare a fost restituită pe perioada luptelor pentru libertate conduse de Rákóczi Ferenc al II-lea.
Mineritul subteran propriu-zis s-a început la Praid în anul 1762 când, sub conducerea inginerului de mine austriac Johann Frendl, a fost deschisă mina Iosif (ocna „clopot“). Sarea extrasă, legată în piei de bivoli, a fost trasă la suprafaţă cu ajutorul crivacului, acţinat cu patru perechi de cai.
Extragerea sistematică a sării a început în anul 1787, când salina din Praid trece în proprietatea visteriei de la Viena.
În anul 1864 s-a deschis mina Paralela, având formă trapezoidală, iar în anul 1898 s-a început deschiderea galeriei Elisabeta, în partea nord-estică al masivului de sare.
Tehnica mineritului din salinele din Transilvania şi Maramureş, având originile în epoca feudală, a fost restructurată după primul război mondial (1920) de către administraţia română de stat.
În anul 1945 a fost introdusă metoda de exploatare prin împuşcare, prin urmare mineritul tradiţional maghiar al sării, a devenit o amintire istorică definitiv.
Între anii 1948-1949 a fost deschisă mina Gheorghe Doja, dar până în anul 1954 a rămas sub extracţie şi mina Paralela.
În anul 1972 la Praid au fost începute lucrările de deschidere ale unui nou câmp minier, în zona nord-estică, dar lucrările s-au sistat din cauza parametrilor calitativi nefavorabili.
În anul 1978, sub minele vechi au fost proiectate noi orizonturi, având dimensiunea camerelor unicat în ţară (înălţimea 12 m, lăţimea 20 m şi lungimea 200 m).
Mai târziu, prin anii 90 s-a început deschiderea sectorului minier Telegdy, situat în partea nord-estică al zăcământului.
În ceea ce priveşte secretul curativ al Salinei Praid, aceasta a început a fi dezvăluită prin anii 1960, în sălile orizontului minei Gheorghe Doja, când a demarat speleo- şi climatoterapia în subteran.
Având exemplul salinei din Wieliczka (Polonia), directorul de atunci al salinei Praid, Telegdy Károly, şi medicul dr. Veres Árpád, au făcut primele teste de tratament ale afecţiunilor respiratorii cronice în subteran.
Din anul 1980, baza de tratament şi vizitare a fost amenajat la orizontul +402m, la adâncimea de 120m de la suprafaţă. Până la sălile de sare propice pentru agrement, se ajunge printr-o galerie de coastă şi plan înclinat auto lung de 1250m. La acest orizont, prevăzut cu iluminat şi sistem de aeraj propriu sunt amenajate locuri de odihnă şi de joacă, o capelă ecumenică, bufet, mese de tenis de masă, pentru a diversifica cele patru ore obligatorii pe zi, din subteran. Capela din salina Praid a fost deschisă în 1993.
