E din ce în ce mai clar faptul că Ungaria va ridica un gard și la granița cu România. A spus-o chiar premierul Viktor Orban acum două zile în discursul despre starea națiunii, care spune Orban, trebuie protejată cu orice preț de refugiații care vin în Europa să molesteze femei și să pună bombe.
Dincolo de radicalismul condamnat al domnului Orban, trebuie să observăm faptul că anul trecut acesta a anticipat corect valul imens de refugiați dinspre Orientul Mijlociu, construind încă din luna mai un gard la frontiera cu Serbia, asta deși marele val de refugiați a venit abia în august. Nu mai comentăm acum complicitatea grecilor cu rușii, prietenia dintre unguri și ruși sau duplicitatea nemților în această problemă a refugiaților.
Știm cu certitudine însă faptul că oricât s-a negociat cu grecii, cu turcii, cu NATO, valul de refugiați nu a putut fi oprit, iar acum că vine primăvara, este posibil ca ungurii să știe din nou mai multe lucruri decât știm noi, românii.
De aici pornește de fapt dezbaterea noastră de azi, căci România are peste 500 de kilometri de frontieră cu Serbia, din care aproximativ jumătate, deci 250 de kilometri sunt de fronteră terestră. Adică mai ușor de trecut decât Dunărea, presupunând că Dunărea ar putea fi o barieră în calea unor oameni care au fost capabili să traverseze Mediterana în bărci ca să scape de război.
Slovenii și-au făcut gard, pe partea cealaltă, de vest, Croația și Bosnia au chiar câmpuri minate, rămase din războiele iugoslave, România pare a fi o opțiune de tranzit mai puțin periculoasă.
Ce facem? Cum ne pregătim? Facem garduri ca ungurii? Pregătim autocare cu care să-i ducem pe refugiați spre nord, dacă aceștia vor ajunge totuși în România? Ne gândim să-i integrăm, sau doar să-i cazăm o perioadă mai lungă în țara noastră?
