Cu multă bucurie și o oarecare doză de entuziasm, societatea românească a primit vestea, firească de altfel, că legea care interzice fumatul cam peste tot este constituțională și va intra în vigoare în 45 de zile de la publicare, adică pe la jumătatea lui martie, când se desprimăvărează, se deschid terasele și nu va mai fi oricum problemă. Sau va fi?
Este inutil să comentăm legea, decizia Curții Constituționale, că vorba onorabilului Augustin Zegrean, în Constituție nu e trecut un drept fundamental de a fuma. Ceea ce vreau totuși să comentăm este modul în care noi, societatea, vom lăsa sau nu această lege să devină realitate, în ce măsură nu o vom transforma într-o formă fără fond așa cum de multe ori în istoria noastră s-a întâmplat cu legi care o luaseră prea mult înaintea dezvoltării societății. Pentru că legea era lege, iar nu tocmeală la romani, nu la români. La noi, totul se tocmește, iar dacă vom căuta portițe de ocolire ale actualei legi moderniste, chiar le vom găsi.
Legea românească anti-fumat este una dintre cele mai restrictive din Uniunea Europeană, dar nu e clar ce a vrut societatea care a primit-o cu entuziasm. Căci dacă a dorit reducerea fumatului și, probabil acesta va fi cel mai concret efect, atunci societatea trebuie pregătită să suplinească absența accizelor la țigări din Fondul de Sănătate, dacă fumătorul va trăi mai mult, și probabil că va trăi, societatea va trebui să-i plătească o pensie mai lungă. Este bine să faci acest lucru în societăți civilizate unde lumea chiar plătește contribuții, dar imaginați-vă ce efect înfiorător ar fi asupra pieței muncii din România o creștere semnificativă a taxării acesteia. Ar înflori munca la negru, dar în restaurante nu se va mai fuma.
Acestea sunt efecte previzibile cu care ar trebui să fim cu toții de acord înainte de a vă întreba în ce măsură credeți că societatea noastră multilateral dezvoltată va accepta această lege.
Ce va face fumătorul? Se va lăsa de fumat? Va fuma mai puțin sau va căuta modalități de a păcăli respectiva lege?
