Pe 12 decembrie, la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, va avea loc vernisajul unei expoziții despre furtul din 1968, când au dispărut 8 dintre cele mai valoroase tablouri din colecția europeană a muzeului. Autorii nu au fost depistați niciodată iar evenimentul a rămas până astăzi drept cel mai mare furt de opere de artă din România. O recentă descoperire readuce, însă, în atenție evenimentul, iar conducerea Muzeului marchează descoperirea printr-o expoziție inedită, care are – totodată – rolul de a atrage atenția asupra protejării patrimoniului.
Interviu realizat de Liliana Nicolae cu Dr. Dana Hrib, Director general adjunct al Muzeului Național Brukenthal din Sibiu.
– În anul 1968, din Muzeul Brukenthal din Sibiu au fost furate 8 lucrări de pictură europeană, dintre care 4 au fost recuperate treizeci de ani mai târziu în SUA. Considerat furtul secolului, subiectul a revenit periodic în atenția publicului prin articole și anchete de presă sau cercetări în urma desecretizărilor CNSAS. Luna aceasta, Muzeul Național Brukenthal pregătește deschiderea expoziției „Marele furt din Muzeul Brukenthal 1968”, de ce acum?
– Înainte de a vă prezenta proiectul nostru cred că ar fi bine să precizez faptul că suntem a treia generație profesională de la momentul furtului; chiar dacă nici astăzi nu putem afirma că suntem detașați emoțional, raportarea noastră la trecutul instituției poate fi mai ușor așezată în tiparele memoriei reparative.
O parte din cercetarea pe care se bazează expoziția și catalogul acesteia s-a desfășurat în anii trecuți, în arhiva de fotografie. Anul acesta, cu prilejului unei inspecții în depozitul de pictură europeană am constat faptul că șasiul de pe care a fost tăiată pânza lucrării Moartea Cleopatrei de Anthony van Dyck era păstrat împachetat așa cum fusese predat în urma anchetei închise în 1972. Faptul că 50 de ani nimeni nu a dorit să deschidă pachetul arată o traumă perpetuată în conștiința angajaților muzeului. A fost momentul în care am realizat că a venit timpul să prezentăm propria noastră versiune asupra evenimentelor. Astfel a fost constituită o comisie asistată de un reprezentant al Poliției de Patrimoniu, iar după despachetare am hotărât că șasiul trebuie expus; de la acest element s-a dezvoltat conceptul proiectului.
– Pe lângă șasiul lucrării Moartea Cleopatrei, ce mai aduce nou demersul Muzeului Național Brukenthal?
– Șasiul în sine este un martor esențial al desfășurării anchetei: pot fi văzute pe el însemnările și semnăturile anchetatorilor, locul prelevării probelor și chiar evidențierea unor amprente.
Conținutul informativ al expoziției redă povestea lucrărilor furate din noaptea de 26 spre 27 mai 1958 până la întoarcerea în România a celor patru lucrări recuperate în 22 iulie 1998, însă obiectivul nostru este cel al recuperării memoriei.
Picturile recuperate pot fi văzute astăzi la etajul al II-lea din Palatul Brukenthal, în expoziția „Capodopere”. Este vorba despre Aelbrect Bouts, Autoportret (cunoscut și ca Portret de bărbat cu craniu), Tițian, Ecce Homo, Frans van Mieris cel Bătrân, Bărbat cu pipă la fereastră și Rosalba Carriera, Portret de femeie.
Din păcate, foarte puține persoane știu astăzi cum arătau picturile dispărute: Anthony van Dyck, Moartea Cleopatrei, Christoph Amerger, Portret de bărbat, Jörg Breu cel Bătrân, Portret de bărbat și Anonim german (posibil Hans Holbein cel Tânăr), Portret de bărbat. Imaginea lor este cea pe care încercăm să o reconstituim și să o redăm publicului prin mijloace specifice muzeului: fotografii din anii 60 păstrate în arhivă, fișe de conservare și date din registrul inventar.
– Considerând fotografiile ca principal mijloc vizual pentru recuperarea imaginii lucrărilor pierdute până astăzi, puteți să ne oferiți mai multe detalii despre acestea?
– Da, este important de precizat că nu sunt doar fotografii ale lucrărilor propriu-zise. Ele surprind aspecte ale expoziției de bază din Palatul Brukenthal în care o parte dintre tablourile furate erau expuse, verso panoului de lemn în cazul altor lucrări, fotografie după radiografie, în lumină razantă, directă și chiar în infraroșu, macrofotografie a detaliilor.
În expoziție sunt prezentate atât fotografiile originale, în vitrine, cât și imaginea lor printată la dimensiuni mari. Catalogul cuprinde un inventar complet al acestora alături de alte informații documentare precum particularități ale picturilor la data furtului: stare de conservare, inscripții și chiar descrieri cromatice deoarece pentru majoritatea pieselor avem doar imagini alb-negru.
– Considerați că acest proiect expozițional are potențialul de a fi dezvoltat? Este posibil ca în viitor să aflăm noi date și amănunte în special despre cele patru tablouri dispărute până astăzi?
– Cercetarea desfășurată pentru realizarea expoziției a deschis noi direcții pe care ne propunem să le urmăm în anii viitori. Spre exemplu recuperarea memoriei celor 17 lucrări dispărute din colecția Brukenthal în anii 1926, 1944 și 1948, probabil furate, pierdute sau distruse mai ales în timpul evacuării și naționalizării. Și dintre acestea 2 au fost recuperate iar pentru restul deja am găsit imaginile a trei lucrări de pictură.
Întotdeauna există șansa descoperirii și întoarcerii lor fizice în colecțiile din care au aparținut. Este însă foarte important să folosim aceste prilejuri pentru conștientizarea asupra importanței și unicității patrimoniului. Abuzurile asupra operelor de artă sunt o oglindire a abuzurilor pe care oamenii le exercită unii asupra altora. Atunci când o pictură este furată nu doar proprietarul este păgubit, ci generații la rând de vizitatori, și accesul acestora la cultură.
Foto: Muzeul Național Brukenthal
