Reportaj de Răzvan Bucur, intern în echipa Europa FM
Parcul Cişmigiu din Bucureşti dispune de multe mijloace de distracţie: de la locuri de joacă pentru copii, până la ”La Şahişti” – unde zeci de oameni se adună zilnic să joace şah, rummy şi table.
Situat în partea de Vest a Cişmigiului, ”La Șahiști” este un spaţiu simbol pentru parc, unde oamenii par că se simt ca acasă. Între două mutări pe tabla de joc sau între două zaruri aruncate, ei își povestesc amintirile sau fac glume.
Din adolescență am vrut să învăț să joc table, dar niciodată nu am avut ocazia, deși rudele mele jucau foarte des în timpul liber. În zona ”La Șahiști”, în schimb, am avut norocul de a avea profesorii potriviți și în patru zile am reușit să învăț table de la unii dintre cei mai înverșunați jucători.
Vineri, am vrut să încep să învăț, dar nu am apucat. Am încercat, în schimb, să mă integrez în peisaj.
De când am intrat în perimetrul amenajat special pentru jocuri de societate mi-am luat inima în dinți și m-am așezat la o masă așteptând să primesc puțină atenție de la cei din jur. Unul dintre ei, Iordan (FOTO), în vârstă de 76 de ani, s-a oferit să mă învețe să joc, însă cu altă ocazie – mi-a spus că e prea ocupat să-i bată pe ceilalți și nu are timp, ceea ce m-a amuzat și m-a făcut curios despre jocul de table.
Întrebat dacă vreau să mă așez cu ei la masa de joc, am luat loc și am început să povestim. Dintr-o vorbă în alta, Iordan a început să-mi vorbească despre viața lui de șofer de camion. „Am mers în Turcia, Germania… Era frumos, am avut multe avantaje!”, mi-a spus el cu nostalgie. Amintirile nu-l făceau, însă, să-și piardă concentrarea, apucând să învingă 3 competitori în timpul conversației noastre.
Ca posesor al jocului de table, Iordan era destul de preferențial în privința adversarilor săi. Și-i alegea cu atenție din rândul amicilor săi de vorbă sau dintre cei înverșunați aflați lângă masa de joc, dar după o oră în care viitorul meu ”profesor” a spus că vrea să plece pentru că i s-a făcut foame. Iordan și-a luat, așadar, ”La revedere, tataie!”. Însă la rugămințile amicilor săi s-a mai pornit un joc, apoi încă unul și tot așa, până când s-a făcut aproape ora 15.
Iordan s-a minunat când a văzut cât e ceasul, și și-a pus jocul de table în sacoșa verde, între niște cartoane, explicându-mi că le transportă așa ca să nu se zgârie. După plecarea sa grupul s-a împrăștiat, iar la masă au rămas doar doi oameni pentru conversație.
A doua zi, sâmbătă, am reușit să intru la masa de joc.
Weekendul s-a făcut simțit ”La Șahiști”. Oamenii au fost mai relaxați și într-un număr mult mai mare.
Când am ajuns eu, majoritatea locurilor erau ocupate și se discuta intens despre jocuri, jucători și pensii. Totuși, am observat că nu mai erau aceiași oameni ca în ziua precedentă, ceea ce m-a făcut să mă întreb de ce lipsesc majoritatea jucătorilor care erau atât de pasionați de jocuri cu o zi înainte. Din păcate, nu am reușit să aflu răspunsul la această întrebare…
Aveam emoții. Urma să învăț să joc table de la un om carismatic, care atrăgea atenția prin limbaj și gesturi. În jurul lui Iordan și al celuilalt jucător se formase deja un cerc și toți cei prezenți erau binedispuși. M-a văzut și m-a invitat să mă alătur grupului. M-a întrebat ce mai fac și dacă am prietenă. ”Lasă-l bă, nu-l mai tachina, că-i mic” sau ”La vârsta lui le vrăjeam…” – am auzit în jur de la celelalte mese. ”De ce mă întrebați dacă am prietenă?” a fost replica mea, la care Iordan mi-a spus: ”Păi n-o să mai ai timp să te vezi cu ea după ce înveți să joci table”.
Mi s-a făcut loc la masă, iar Iordan a început să mă învețe. Procesul de memorare a regulilor nu a fost foarte greu, iar din prima încercare l-am bătut pe ”maestru”. Oamenii din jur m-au felicitat și mi-au spus să mai încerc o dată, iar Iordan a acceptat. Și al doilea meu joc de table avea să fie o victorie pentru mine, dar și ultima din acea zi: am fost învins în următoarele 3 jocuri, care ultimele de sâmbătă.
Toată lumea sărea să-mi ofere sfaturi, care însă mă derutau. Până la urmă am cedat locul meu altui jucător mai experimentat și mi-am asumat înfrângerile. I-am mulțumit lui Iordan pentru timpul oferit și i-am salutat pe toți cei prezenți la masă.
Duminică a fost o zi frumoasă de studiu al jocului de table, deși afară a fost caniculă
Pe cod portocaliu de caniculă, oamenii prezenți duminică ”La Șahiști” au fost în număr relativ mic, iar eu am reușit să-mi desăvârșesc aptitudinile într-ale jocului de table. Înarmat cu multă răbdare și apă rece, am avut ocazia să mai petrec alte câteva ore împreună cu domnul Iordan.
Am vrut să-i mulțumesc lui Iordan cu apă rece sau cu o bere pentru efortul depus până acum, dar a refuzat arătându-mi geanta sa, în care se găseau mâncare și apă. De altfel, majoritatea oamenilor care vin în zona ”La Șahiști” aduc de acasă apă și mâncare, ca să se mențină concentrați de-a lungul zilei.
Iordan nu mi-a dezvăluit foarte multe despre viața sa, însă părea curios să afle despre a mea – unde lucrez, dacă sunt student, de unde sunt eu, de unde sunt părinții mei. I-am răspuns politicos la toate întrebările și m-a invitat să jucăm. La sfârșitul primei ore, Iordan adunase deja 5 victorii, eu doar 3. Compătimitor, m-a privit și mi-a spus că așa e până ”mă călesc”.
Din când în când se mai auzea o înjurătură sau un râset, dar ”profesorul” părea să ignore tot ce se întâmpla în jur, era concentrat doar la joc.
Când ceasul a ajuns la ora de plecare pentru mine, eu și ”mentorul meu am numărat victoriile și înfrângerile. Iordan avea 16 victorii. Eu doar 7.
Luni – ultima zi în care am învățat să joc table
Luni a fost ziua în care am decis să vin mai devreme în perimetrul ”La Șahiști” și am avut ocazia de a observa ritualul unor oameni care vin – după spusele lor – de ani de zile în acest loc.
Oamenii sosesc de la ora 9:00 cu sacoșele cu mâncare și apă sau alte băuturi și le agață de gardul verde cu țepușe ale parcului. Fiecare pare că își știe locul și merge la sigur, fără să ezite, la o țepușă. La un moment dat am avut impresia că gardul se va prăbuși din cauza greutății exercitate de bagajele oamenilor din zonă.
Unii oameni își luau micul dejun pe mesele destinate șahului, apoi curățau locul și își așezau piesele de joc așteptând adversarii.
Iordan și-a făcut apariția ceva mai târziu și m-a privit zâmbitor. ”Ești gata, tataie, de joc?”, m-a întrebat bătrânul. Eu i-am răspuns afirmativ și am început ziua cu o victorie.
După ceva timp în care amândoi am pierdut numărul victoriilor și înfrângerilor, un amic de-ai lui Iordan, în vârstă de 80 de ani, își face apariția și se așază cu noi la masă. I se spune ”profesorul”, dar nu am putut afla ce materie a predat și unde a predat. Am jucat și cu dânsul câteva partide pe care le-am pierdut și l-au făcut pe amicul să-i reproșeze lui Iordan că nu m-a învățat bine…
În apropierea plecării mele, pe la ora 13:00, și-a făcut apariția un domn nerăbdător care se cunoștea cu ”mentorul” meu. ”Hai, bre, Nea’ Iordache! Ce dracu’? Am venit să joc, nu să mă uit la alții cum joacă! Credeam că o să ai masa pregătită pentru mine…”, îi reproșa el. În tot acest timp, mulțimea adunată în jurul nostru era nerăbdătoare între un joc dintre ”Nea’ Iordache” și misteriosul adversar care tocmai intrase în grup. Nu am rezistat presiunii, am pierdut și am fost nevoit să cedez locul meu de la masă noului venit, care a câștigat fiecare partidă până la plecarea mea.
Despre ”La Șahiști” se spun multe povești, mai ales în acea zonă a Parcului Cișmigiu din București. Dacă vreți să le aflați, să învățați șah sau table sau să îi vedeți pe maeștri în acțiune, faceți o plimbare pe la Iordan și prietenii săi și n-o să vă pară rău.
FOTO: Răzvan Bucur
