De unde erau puține, restaurantele din avangarda gastronomiei mondiale s-au împuținat și mai mult în ultimii ani, nu neapărat dispărând din piață cât adaptând meniurile, discursul și demersul gastronomic la un limbaj pe care să-l poată înțelege un public mai larg, publicul dispus să plătească prețul avangardei strângând rândurile în anii care au urmat crizei. Generația care vine din urmă și care are suficient de mulți bani pentru a cumpăra experiențe gastronomice a învățat suficient de mlt de la generația celor care au acum 45-50 de ani încât să prefere abordări mai pragmatice și să caute să obțină cât se poate de mult de la fiecare vizită într-un restaurant bine cotat. În principal acesta e motivul pentru care tot mai mulți restauratori din zona înaltă a gastronomiei preferă să agațe galoanele-n cui și să revină mai aproape de muritorii de rând și de esența fiecărei acțiuni de consum, și anume la emoțiile simple, care nu au nevoie de asistență la decodificare, emoțiile cu care ne descurcăm instantaneu pentru că le știm gustul.
Există speranță pentru gastronomia românească? Suntem noi capabili să facem un pas în lateral pentru a-i lăsa pe cei mai tineri, eventual mai ambițioși și mai energici să pună osul fără să-i încurcăm cu discursuri sforăitoare și bețe-n roate, eventual ajutându-i? Vom afla asta cât de curând, pentru că o nouă generație de bucătari români se arată pregătită să ocupe scena. Eu mi-am propus să vi-i prezint pe rând, pe măsură ce-i prind pentru câte un interviu.
Europa Centrală și de Est rămâne tradițională în abordarea provocărilor gastronomiei moderne. E de înțeles, în fond, regimurile totalitare care au stăpânit blocul acesta au încurajat populațiile să fie conservatoare, iar asta-i exprimarea mea de duminică. Nu știu dacă e bine sau dacă e rău, dar e posibil ca tocmai conservatorismul nostru să fie ancora de care Europa gastronomică are nevoie pentru a nu pierde contactul cu solul. Singura problemă cu ancorele e că avem tendința de a rămâne atașați de ele.
