Drumul spre Japonia a început cu zborul spre Doha, încadrată de un vietnamez care a dormit aproape tot drumul și un român care s-a uitat la filme indiene. În ultima oră de zbor, au avut amândoi chef de vorbă.
Așa am aflat că vietnamezul a lucrat 7 luni în România, pe un șantier, dar se întoarce acasă, nemulțumit că salariul a fost mic și că la noi mai e și frig. Românul – care mergea la Melbourne și pe care îl astepta un zbor de 16 ore din Doha – a fugit din țară pe vremea lui Ceaușescu.
Mai întâi în fosta Iugoslavie, iar de acolo, prin cine știe ce întâmplare, tocmai în Australia.
Lucrează la o fabrică de anvelope și-mi mărturisește că în cei peste 30 de ani de când trăiește peste mări și țări nu a reusit să învețe limba engleză. La fabrica unde lucrează e singurul român. Știe câteva cuvinte care-i sunt de ajutor la serviciu, câteva care îi sunt de folos la cumpărături, și cam atât.
Ne despărțim și fiecare pleacă într-un alt colț al lumii. Cu poveștile și cu speranțele lui.
Numai că pe mine mă așteaptă o escală de 10 ore într-unul dintre cele mai mari aeroporturi din lume.
Aproape 30 de milioane de oameni trec în fiecare an prin aeroportul international Doha. Aleargă între avioane sau după suveniruri, încearcă toate parfumurile, ațipesc pe un scaun, beau o cafea cu ochii in smartphone, sau cu gândurile pierdute în zborul care a fost, sau în cel care urmează.
Sau … au de așteptat ore în șir, ca mine.
Primul lucru care mă surprinde în aeroportul ăsta mare e liniștea. Oamenii fac ce fac, dar nici nu-i simți. Nimeni nu vorbește tare. Nici un copil nu plânge. Din când în când, la etaj trece un tramvai mic și silentios, care plimbă călătorii de colo-colo. V-am spus că, pe lângă nenumăratele magazine, aeroportul international din Doha are și un spa cu piscină olimpică? Are! Cu 40 de dolari poți să petreci acolo câte ore vrei. Și mai are și hoteluri. Camerele dau spre pistă sau spre salile de așteptare. E ca și cum ai locui în aeroport!
Primul lucru pe care-l fac este să caut locul de unde pot să iau un tur al orașului. Prind loc la turul de la 21.30. Eu și un grup de americance din Dallas, care merg în Nepal. Vor să facă yoga și alte tehnici de meditație. Sunt vesele și foarte prietenoase, așa că mă adoptă imediat. Când află că sunt jurnalistă îmi spun – pe jumătate în glumă – că poate scriu și despre ele. Ceea ce și fac!
Una dintre ele e din Polonia, dar trăiește în Statele Unite de vreo 25 de ani. Îmi spune că, în română, numele ei ar fi Dănuța. A și fost în România acum vreo 12 ani. Își amintește un singur lucru. O haită de câini care a inconjurat-o.
Dar, până începe turul mai am două ore. Caut ursul mare și galben cu lampă în cap. E mascota aeroportului. Îl găsesc, fac o poză. Aflu că e opera unui artist elvețian.
Încerc un parfum.
Mă uit la reclamele uriașe. Vreau să-mi cumpăr un magnet, dar nu mă hotărăsc dacă să fie cu o cămilă sau cu un arab. Așa că decid să-mi cumpăr la întoarcere.
Când ies din micul bazar, dau nas în nas cu un arab tânăr, îmbrăcat în alb, din cap până-n picioare, care ține pe braț un șoim. Pe arab îl cheamă Abed. Falcon – pe pasărea care se lasă mângâiată și fotografiată.
La arabi, vânatul cu șoimi e foarte răspândit. De aceea li se dă voie să călătorească cu avionul, au pașaport special, iar stăpânii plătesc câteva sute de dolari, ca să se urce cu șoimul în avion.
Am uitat să vă spun că aeroportul e foarte, foarte curat. Și orașul aveam să-l descopăr la fel. Impecabil. De la drumuri, la lumini, la arhitectură. Majoritatea clădirilor au o arhitectură unică.
Răsucite, în zig zag, spectaculoase de-a dreptul. Cu vârfuri rotunde sau ascuțite, unele asimetrice.
Impresia e că tot ce au făcut au făcut ca să impresioneze și să-și arate bogăția. Și le-a ieșit din plin. Acum construiesc o insulă artificială – The Pearl se cheamă, de la perlele cu care fac afaceri.
Când am vrut să fotografiez “pădurea” de zgîrie nori, frumos luminată, odată cu lăsarea întunericului, în cadru s-a așezat nici mai mult, nici mai puțin decât … o pisică!
Altfel, chipul Emirului e peste tot, în dimensiuni impresionante. Poate să acopere un perete exterior al unui zgîrie nori sau să-l găsești țesut pe o carpetă în piață.
Piața fremăta, după ora 22, când am ajuns acolo. Cafenelele și restaurantele erau pline. Iar mirosul de narghilea se amesteca cu cel de parfum puternic și amețitor sau cu cel de mirodenii. Cămile în miniatură, țesături brodate cu pietre colorate, mărgele, mirodenii – umplu tarabele.
Mi-a mai plăcut culoarea taxiurilor în Doha: un verde deschis pe care nici nu știu cu ce să-l compar.
Mi-au mai plăcut vânzătorii de baloane, îmbrăcați în haine tradiționale. Păreau că plutesc ținându-se de buchetul de baloane și că tocmai au coborât dintr-o poveste.
Iar in piață am văzut un magazin unde se vindeau tot felul de oale și tigăi. Parcă eram la Obor. Doar am băgat capul pe ușă. Înăuntru, un arab bătrân, în haine albe lungi. Cred că mă aștepta să-l fotografiez.
Deplasare realizată cu sprijinul Eturia.
