Procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) susţin că proiectele de ordonanţă de urgenţă privind graţierea şi modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală sunt de natură a contraria anchetatorii, având în vedere că lipsesc argumentele pentru operarea acestor schimbări legislative, iar măsurile vizate ar favoriza fenomenul infracţional.
În legătură cu proiectul de ordonanţă de urgenţă privind graţierea unor pedepse, procurorii DIICOT apreciază ca insuficiente elementele puse la dispoziţie de Ministerul de Justiţie “pentru a evalua impactul graţierii în sfera infracţionalităţii, dar semnalăm riscul că aceasta poate reprezenta o condiţie favorizantă a fenomenului infracţional specific din aria de competenţă a DIICOT”.
Anchetatorii mai arată că măsura iniţiată de Ministerul Justiţiei nu este întemeiată pe o analiză statistică a numărului de persoane încarcerate în sistemul penitenciar, defalcată pe categorii de infracţiuni, “astfel încât să poată fi apreciat cu rigurozitate numărul de persoane care vor fi eliberate în consecinţa graţierii pentru fiecare categorie de infracţiuni vizate de ordonanţă de urgenţă”.
Procurorii mai susţin că includerea în efectele actului de graţiere colectivă a altor pedepse decât cele cu executare în regim de detenţie nu este justificată.
Mai mult, procurorii nu înţeleg urgenţa adoptării actului de clemenţă în condiţiile în care Constituţia României arată că acordarea amnistiei sau a graţierii colective se reglementează prin lege organică, nicidecum prin ordonanţă de urgenţă.
La o prima examinare a proiectului, anchetatorii critică înjumătăţirea limitelor de pedeapsa şi condiţionarea existenţei faptei de crearea unei ”pagube” mai mari de 200.000 de lei în cazul infracţiunii de abuz în serviciu.
Deşi în nota de fundamentare se face trimitere la o decizie a Curţii Constituţionale, procurorii au observat că “ceea ce au criticat judecătorii CCR este doar lipsa de predictibilitate referitoare la nivelul legislaţiei încălcate de presupusul făptuitor, fără a face în acest context vreo legătură cu un anume cuantum, ţinând cont de faptul că infracţiunea de abuz în serviciu nu este una eminamente legată de o pagubă, ca furtul sau înşelăciunea”.
Cât priveşte un aliniat nou introdus prin propunerea legislativă, “este de menţionat că în referire la cazul unei persoane juridice de drept public plângerea prealabilă ar trebui formulată de reprezentantul legal al acesteia, cel mai probabil autorul abuzului în serviciu, dat fiind faptul că, în general, abuzul e generat de o persoană cu autoritate de decizie sau cu funcţie de conducere sau control. Nu în ultimă instanţă, textul, astfel cum este redactat, limitează sfera de aplicabilitate a infracţiunii de abuz în serviciu, dezincriminând practic acte materiale care, deşi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii, nu realizează condiţia producerii pagubei de 200.000 de lei”, mai arată reprezentanţii DIICOT.
Cu referire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, anchetatorii consideră că ”abrogarea acestei infracţiuni ar lasă neacoperită sfera actelor materiale asemănătoare celor incriminate de abuzul în serviciu, dar săvârşite cu formă de vinovăţie a culpei”
De asemenea, nu s-a realizat un studiu de impact referitor la numărul cauzelor aflate pe rolul parchetelor sau instanţelor având ca obiect infracţiunea de neglijenţă în serviciu, ori numărul condamnărilor, având în vedere că o atare nouă reglementare va intra sub incidenţa articolelor referitoare la aplicarea legii mai favorabile sau a legii penale de dezincriminare, spun procurorii.
În ceea ce priveşte conflictul de interese, procurorii arată că “se observă că modificarea textului nu este menită să pună textul în acord cu dispoziţiile deciziei CCR, ci restrânge în mod nejustificat sfera de aplicabilitate a acestuia”.
Despre modificarea articolului privind denunţul, DIICOT arată că acesta este nou introdus, fără a fi explicată concret, în Nota de fundamentare, raţiunea pentru care se doreşte introducerea acestui alineat.
“Învederăm faptul că instituţia denunţului, mod de sesizare a organelor de urmărire penală, este un act procedural derivat dintr-o obligaţie de diligenţă, morală, cetăţenească de care poate uza sau nu orice persoană fizică sau juridică care a luat la cunoştinţă despre comiterea unei fapte, alta decât faptele pentru care există o obligaţie legală de a denunţa sau înştiinţa autorităţile sau organele de urmărire penală”, susţin procurorii DIICOT.
Ei mai spun că, dintr-o altă perspectivă, în dosarele de competenţă DIICOT, modul de sesizare în forma denunţului poartă şi asupra dreptului inculpatului de a-şi crea o situaţie juridică mai favorabilă, situaţie pe care, fără ameninţarea iminentă a unei condamnări grave, persoana cercetată nu ar crea-o, dat fiind faptul că, în general, persoanele care fac obiectul denunţului sunt, de cele mai multe ori, ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii.
Cei mai mulţi dintre denunţători sunt complici sau coautori la faptele comise de persoanele denunţate şi câtă vreme infracţiunea se săvârşeşte în condiţii de avantaj pentru ele, nu au niciun interes să facă denunţ, arată DIICOT
“Atât timp cât urmărirea penală se efectuează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, nu există nici un motiv pentru care instituţia denunţului trebuie limitată la un interval de timp de la data săvârşirii faptei (…) În reglementarea actuală, denunţul s-a dovedit fără echivoc un instrument eficient al luptei împotriva criminalităţii organizate şi a corupţiei prin care organele de aplicare a legii descoperă săvârşirea unor infracţiuni care în mare măsură ar rămâne altfel nedevoalate”, mai susţin procurorii.
