De la începutul pandemiei, au murit peste 57 de mii de români. E ca și cum în mai puțin de doi ani, România a pierdut un oraș de mărimea Hunedoarei. Dar în spatele acestui număr, 57 de mii, se ascund tot atâtea povești de viață și un număr incomparabil mai mare de rude și prieteni.
Bilanțul zilnic, cu numărul de morți de covid, nu redă suferința acestor oameni. De fapt, dacă nu se depășește vreun record, e greu de crezut că statisticile seci mai impresionează pe cineva.
Din acest motiv, Decât o Revistă și Code for Romania au lansat site-ul vietipierdute.ro. Pe scurt, oricine a pierdut pe cineva din cauza covid-ului poate completa un formular on-line, ca apoi să fie contactat de un reporter Decât o Revistă. În final, povestea persoanei dragi va putea fi citită pe site-ul vietipierdute.ro .
Ascultați un reportaj de Victor Marin.
” Mama avea 36 de ani când m-am născut eu. Mai avea un băiat de 11 și o fată de 8 ani. Mereu a avut grijă de ea. Avea rochii frumoase, un milion de bijuterii, se farda, purta paltoane cu blană la gât, greu de găsit pe vremea aceea. Mi-o amintesc când purta un astfel de palton și o căciulă mare de blană. Era iarnă și veneam de la niște prieteni de familie; tata ne-a luat pe amândouă pe sanie spre casă.”
Așa și-o amintește Lena pe mama ei. Pasajul anterior poate fi citit pe site-ul vietipierdute.ro, alături de alte câteva zeci de povești de viață ale celor care murit de covid. Pentru a spune povestea mamei ei, Lena a completat un formular on-line și apoi, a fost sunată de un reporter Decât o Revistă.
Lena: – Ea fiind medic, s-a îngrijit mereu de alții. La fel a făcut cu noi acasă, dar și cu rudele. Practic, despre ea nu a avut când să vorbească. Deși, au vorbit faptele. Și m-am gândit că ar fi bine să se știe cine a fost, ce a făcut. Și m-am gândit că m-ar ajuta și pe mine. Mi-am dat seama că m-a ajutat să o cunosc cum nu am făcut-o, și că deși nu aș fi vrut să recunosc, semăn foarte multe cu ea.
Pe site-ul celor de la Decât o Revistă și Code for Romania sunt poveștile unor oameni simpli: educatoare, ingineri, pensionari, femei casnice, bărbați pasionați de fotbal și Sudoku, și nu numai. Pandemia i-a luat pe toți și rudele sau prietenii au considerat că le pot aduce un omagiu dacă le spun povestea. Oana Sandu este reporter Decât o Revistă și a stat de vorbă cu mai mulți dintre ei.
Oana Sandu: – Au fost copiii, părinții, soții. Își doresc în primul rând să lase mai mult decât din cel pierdut. Să nu fie uitat. A doua nevoie pe care o au este să fie ascultați. Se simt mai bine când vorbesc cu cineva.
Reporter: – E un ajutor psihic.
Oana Sandu: – Da. Îi ajuta să povestească, inclusiv despre lucruri mai complicate. De pildă, momentul în care s-a îmbolnăvit, cum a venit să îl ia la spital sau că nu au mai putut să comunice. Faptul că nu au mai putut să vorbească cu ei la telefon înainte să moară a fost o rană și mai mare și o traumă.
Site-ul vietipierdute.ro conține și câteva reprezentări grafice ale celor aproape 57 de mii de români care au murit de covid. De exemplu, pe una dintre pagini, fiecare deces a fost reprezentat cu un rând de asteriscuri și utilizatorii sunt invitați să dea scroll până la capătul listei. Cu cronometrul de la telefon pornit, mi-a luat aproape 14 minute. Puteți face și singuri experimentul și când vi se pare că nu mai ajungeți odată la capătul listei, țineți cont că fiecare linie peste care ați trecut deja reprezintă un om. Care avea familie, prieteni și visuri.
Oana Sandu: – Noi ne dorim foarte mult ca toată această statistică a oamenilor care au murit în Pandemie să nu fie doar o statistică. Să existe aceste povești ale oamenilor care nu mai sunt. Poveștile lor de viață sunt importante, pentru că suntem mai mult decât niște cifre.
Reporter: – O ultimă întrebare. Îmi imaginez că nu o să scrieți chiar 57 de mii de povești, dar că vă doriți să scrieți cât mai multe dintre ele. De ce e important ca oamenii să intre pe site-ul vostru și să spună povestea celor dragi, pe care i-au pierdut? Sau, de ce nu, să citească poveștile altora? Pentru că până la urmă, oamenii care s-au dus, duși rămân…
Oana Sandu: – E important ca să știm că nu suntem singuri. Nu suntem singuri cu durerea noastră, cu pierderea noastră și dorul nostru pe care nu știm cum să-l alinăm.
