Frecventez piața Bucur Obor, din București, pentru că e situată convenabil de aproape față de casa în care locuim și față de atelierul în care-mi petrec mare parte a timpului. Cumpăr fructe și legume din Obor chiar și atunci când am de gătit cantități mari în deplasare, adică la eveniemente din alte orașe, dintr-un motiv simplu: îi cunosc pe mai toți piețarii, știu ce marfă au și de unde provine și în unele cazuri prețul pe care-l plătesc e cu 50% mai mic decât cel de la Cluj sau de la Oradea. Apropo, piețele din Cluj sunt îngrozitor de scumpe, cele din Timișoara și Oradea nu-ți oferă prea multe opțiuni, lucru valabil pentru Constanța, Brașov sau Iași.
Ce au în comun toate aceste piețe, oricât de bogate ori sărăcăcioase ar fi? Au în comun faptul că fiecare început de sezon nou e marcat de apariția unor fructe și legume specifice, care umplu locul de mirosuri și arome ce se amestecă într-un fel atât de fain încât îmi vine să-mi trag un scăunel la o margine de bordură și să zăbovesc acolo până după ora închiderii. Mai au în comun faptul că de câțiva ani, majoritatea piețarilor încearcă să fure startul sezonului, aducând ba pepeni, ba mere, ba gutui, ba dovleci din țările în care s-au copt ceva mai devreme, ceea ce nu-i neapărat bine. Mai rău e că primele fructe și legume ale fiecărui sezon sunt recoltate cu destul de multă vreme înainte de a se coace complet, motiv pentru care, deși arată ca ele, nu-s ca ele însele din toate punctele de vedere, dând cu minus la capitolul cel mai important, adică la gust. Acesta-i motivul pentru care atunci când apar primii pepeni, de exemplu, mai stau două săptămâni înainte să cumpăr, atunci când apar perele Williams, zise “Vilmoș” în Ardeal, așteptă o săptămână, când apar roșiile, tot cam așa.
Îmi place piața, îi iubesc mirosurile și zgomotele, iubesc contrastul dintre ordine și debandadă, și sunt convins că sentimentele de felul acesta nu au fost croite doar pentru mine. Piața e un loc cu multe lecții oferite pe tavă, dar și cu multe lecții ce așteaptă să fie învățate,însă nu găsesc receptor. Dacă stai puțin atent, observi mai întâi două tabere care presează constant pentru un chilipir sau pentru afacerea zilei. Pe de o parte avem clienții, care vor mereu bun, mereu ieftin, mereu la aceeași formă, așa cum s-au obișnuit la supermarket. De cealaltă parte sunt vânzătorii, care-i tratează pe clineți conform așteptărilor, adică întocmai ca orice supermarket, oferind ieftin și fără negociere, mereu la fel, mereu înaintea sezonului, pentru că, nu-i așa, dacă supermarketul poate, putem și noi.
Apoi mai sunt ceilalți, cumpărătorii educați, care știu de acasă ce le place și nu se mulțumesc cu orice, mai sunt vânzătorii care chiar produc fructele, legumele, pâinea ori brânzeturile pe care le vând, muncesc cu toată familia pentru a câștiga banii cu mândrie și demnitate. Sunt generații de legumicultori care știu ce și când poate da pământul pentru a obține maxim de gust de la o legumă.
Aceștia din urmă, cumpărători și vânzători interesați cu adevărat de calitate, sunt cei care suferă cel mai mult din interacțiunea cu primele două tabere. Vânzătorii pentru că s-au săturat să le pipăie și să le turtească toată lumea fructele ori legumele, pentru că s-au săturat să explice mereu de ce marfa lor costă cu un leu în plus, cumpărătorii pentru că s-au săturat să nu fie lăsați să aleagă marfa, pentru că sunt repeziți, și pentru multe altele pe care le vezi doar dacă petreci destul timp printre tarabele dintr-o piață. Dincolo de toată vânzoleala și de toate taberele mai mici ori mai mari, mai există speranța, care nu doar că nu moare, dar nici nu se predă și chiar prosperă atunci când se regăsește în zâmbetele și vorbele amabile ale câte unui piețar care oferă cu toată inima, în zâmbetul unui mușteriu care primește cu toată inima. Dar pentru ca inimile să vorbească e nevoie de relații bune, iar relațiile bune se construiesc în timp și cu răbdare.
Atenția la lume și viață vine cu o mulțime de beneficii. De te miri unde, apare câte o informație care, dată pusă în practică, te scutește de mult efort. Vine din piață și pontul pe care vi-l dau acum, pont pe care l-am primit de la unul dintre măcelarii de la care cumpăr organe în mod frecvent. Îmi place să gătesc cu limbă de vită, între altele, și cu ocazia unei sesiuni de cumpărături am fost întrebat dacă știu cum se curăță pielița de pe limbă foarte ușor. Pentru că mai mult nu știu decât știu, nu mi-e teamă să recunosc, ceea ce am făcut și de data asta. Răspunsul e simplu: după ce fierbi limba până e fragedă, în apă cu sare, piper, foi de dafin și orice altă mirodenie servește rețetei tale, o scoți din zeama fierbinte și o pui într-un vas cu apă cu gheață. În cinci minute pielița se desprinde singură de pe limbă și poate fi curățată din 3-4 mișcări, în mai puțin de 20 de secunde. Să vă fie de folos.
Uneori, ”hoțul și prostul se întâlnesc în aceeași persoană”. Se întâmplă, nu judec, dar învăț și mă feresc cât pot.
Întâmplarea pe care v-o povestesc acum s-a petrecut cu câteva zile în urmă, cu ocazia dorinței mele de a face o zacuscă. Nu 100 de borcane de zacuscă, ci o zacuscă proaspătă, pentru un brunch. Rețeta îmi cerea un kilogram de gogoșari, ceea ce i-am cerut și eu unei precupețe. Răspunsul ei: nu vă dau un kilogram, că mai am și stricați printre ei, și dacă vă intră 2-3 gogoșari stricați într-un kilogram, nu vă convine. Să vă spun drept, nu-mi convine nici dacă în zece kilograme de gogoșari îmi intră 30 de gogoșari stricați, după cum nu-mi convine nici dacă intră zece gogoșari stricați. Eu sunt de acord că-n afaceri, mai ales dacă ai muncit mult, tinzi să ai pierderi cât mai mici, dar nu-mi pare cinstit să arunci pierderile tale în traista clientului. Cinstit e să faci o grămadă de gogoșari buni pe care să-i vinzi cu cât dă piața pe gogoșarii buni, respectiv o grămadă de gogoșari loviți, sparți, stricați, cum ar veni, pe care să-i vinzi cu cât dă piața, minus un leu. Sau așa ceva. Nu e complicat, și mi-ar arăta mie, cumpărător, că-ți pasă și de munca ta, dar și de banii mei, pe care, până la proba contrarie, nu i-am furat.
