Cu icoane în mâini şi intonând cântece bisericești, câteva persoane au întrerupt, duminică seară, la Muzeul Țăranului Român din București, proiecția filmului “120 de bătăi pe minut” (120BPM).
„120 de bătăi pe minut”, regizat de Robin Campillo, a câștigat marele premiu al juriului la Cannes în 2017 şi a fost propus de Franța pentru o nominalizare la premiile Oscar.
”România și Franța se pregătesc intens pentru un sezon cultural bilateral în 2018 și 2019 – cu ample manifestări ale artiștilor români în Franța și ale celor francezi în România. Scopul acestui sezon este să combată pe cît posibil stereotipurile cu care ne percem unii pe ceilalți și să confere o altă imagine, mai proaspătă, mai aproape de realitate fiecăreia dintre țări în ochii cetățenilor celeilalte.
Banuiesc că nu e cazul să vă spun ce imagine avem noi ca români, în străinătate. Eu însumi am fost înfățișat într-o caricatură ca cerșetor, în 2013, pe cînd eram în juriu la Cannes. Am decis atunci, în ciuda tuturor inflamărilor patriotarde din România, ca cel mai corect este să lăsăm capul în pămînt, nu ne revoltăm în tot felul de proteste publice despre incident. Pentru că ce cred oamenii despre tine nu se repară cu comunicate. Și pentru că percepția despre români și România în străinătate, oricât de stereotipală și simplificatoare ar fi, este rezultatul unor fapte, a unor întâmplări care au condus la această imagine nefericită. Iar dacă vrem să schimbăm imaginea, trebuie sa schimbăm conținutul, nu să cosmetizăm imaginea.
Și cum ne pregătim noi să schimbăm conținutul? La nivel de inițiativă personală, organizăm, de exemplu, (eu și alții), festivaluri de film la care vin oaspeți să vadă că nu sîntem vampiri și că de fapt avem o țară mai normală și mai prietenoasă decît pare de la distanță.
La nivel de stat, cum spuneam, organizăm un sezon cultural cu Franța și arătăm că uite, România este și altfel.
Din păcate însa, un incident ca cel de duminică seara riscă să anuleze în mare măsură efectele multor inițiative reparatorii. Știrea despre incident a fost preluată și mediatizată. Ea asociază din nou România cu termeni ca ‘primitism’, ‘fanatism’, ‘intoleranță’.
De ce? Pentru că 120 BPM nu este vreun mărunt film de propagandă despre libertatea sexuală și cu atît mai puțin un film care să îndemne la relații homosexuale. Este un film despre civism, despre responsabilitate socială, despre lupta pentru drepturile oricărei comunități de minoritari stigmatizați public de superficialitatea cu care îi judecăm adesea pe cei diferiți de noi.
Mai mult, e filmul pe care francezii l-au considerat potrivit să reprezinte Franța la Oscar. Filmul care a luat marele premiu la Cannes. Filmul care, a doua zi dupa incidentul bucureștean, a luat 6 premii Lumiere fiind considerat cel mai important film francez al anului. Film care a fost vizionat de peste două milioane de spectatori în Franța (fără ca vreo proiecție să fie întreruptă de cîntece).
Nu mai traiesc de mult cu speranța că cinematograful poate schimba lumea – în caz ca o voi fi avut vreodată. Însă cinemaul poate, uneori, să ne deschidă mintea. Sa ne facă să înțelegem mai multe despre ceva ce nu știam, despre ceva ce nu ne preocupa. Iar acest film, cu precădere, indiferent dacă îl apreciezi sau nu ca mostră de cinema, are potențialul formidabil de a declanșa discuții publice despre o sumedenie de teme care ar trebui să ne preocupe pe noi, în societatea românească.
Ca distribuitori ai filmului în România, am ales să începem prezentarea publică a filmului printr-o discuție cu tineri, cu liceeni, în prezența profesorilor lor, a unor psihologi și sociologi: o discuție despre toleranța, despre civism, despre necesitatea educației – a celei sexuale în particular, dar a educației în general – singura care te poate face să-l judeci pe celalalt mai puțin stereotipal.
Însă desigur, acea discuție nu s-a constituit într-o știre la fel de mediatizată precum incidentul de duminică. Pe care nu-l mai putem șterge, dar pe care îl putem folosi ca pe un declanșator al unei reacții a noastre care să ne poziționeze altfel, care să arate cum ne raportăm noi la acel incident. Noi ca cetățeni și noi ca autorități ale statului. Dacă aș fi Ministrul Culturii, m-aș grăbi să merg să văd filmul, ca să pot avea o reacție în cunoștință de cauză, pentru ca e cazul să am o reacție. Dacă aș fi primarul Capitalei, m-aș preocupa să aflu de ce acest film a fost difuzat în sala Muzeului Țăranului Român și de ce nu are Primăria ca program să redea orașului săli de cinema mai puțin sacre, dacă aș fi polițist, printre cei care i-au legitimat pe turbulenți, aș aplica niște sancțiuni. Pentru ca să întrerupi o proiecție de film cîntînd cîntece religioase trebuie să fie la fel în fața legii la fel de grav ca a întrerupe o slujbă în biserică cîntînd heavy metal.
Este foarte complicat să distribui orice film în România. Dacă nu e action-adventure sau un amuzant film cu super eroi. Prin indiferența statului, nu mai există săli. Iar lipsa de săli a generat o lipsă de interes, pierderea obișnuinței de a vedea filme alături de alții, pierderea gustului pentru orice e diferit de normă. Este cu atît mai complicat să distribui un asemenea film. Am întîmpinat nenumărate refuzuri în încercarea de a-l programa. Din cauza conținutului, din cauza prejudecăților, din teama și din comoditate.
Le mulțumesc tuturor celor care, în acest context, au lăsat deoparte precauțiile și au ales să re-programeze filmul. Momentan nu sînt mulți. Dar dacă va exista interes din partea dvs, ca cetățeni, vor fi poate, data viitoare, mai mulți.
Vă invit să vedeți filmul, înainte de a emite păreri despre natura lui. Pentru că dacă o facem, în necunoștință de cauză, îi vom judeca pe alții la fel de stereotipal precum ne judecă și ei pe noi”, transmite Cristian Mungiu într-o lungă scrisoare transmisă Europa FM.
Proiecția filmului ”120 BPM” va fi reluată pe 20 februarie, la ora 18:00.
