Reportaj de Elena Tudor
Colectivul a însemnat o traumă colectivă. Cu toții am fost marcați de ororile aflate după incendiu. După ce tinerii care și-au pierdut viața au ajuns la morgă, iar răniții, la spitale, veștile negre au continuat să vină, ca o cascadă peste noi: spitalele în care mergem cu toții nu sunt sigure, colcăie de bacterii, tineri care ar fi avut o șansă de a trăi au murit pentru că rănile li s-au infectat.
Toată avalanșa de informații ne-a schimbat. În noaptea aceea, printre primii oameni – pe lângă salvatori – care au luat contact cu răniții și rudele lor au fost jurnaliștii care au transmis din fața clubului Colectiv. Am stat de vorbă cu doi dintre ei – Ioana Cîrstea, reporter la România TV, și Cristian Delcea, pe atunci reporter la Adevărul.
În acea seară de vineri erau de serviciu în redacții, au aflat despre un incendiu izbucnit în sectorul 4 din București, au plecat înspre adresă și a urmat cea mai cruntă experiență din viața lor.
Apelul de la ora 22.32
Vineri, 30 octombrie 2015, polițiștii îi anunțaseră pe jurnaliști că urma să aibă loc o razie în Centrul Vechi. Echipele din televiziuni se pregăteau să meargă acolo, numai că aproape de ora 23 au aflat despre un incediu la un club de pe stradă Tăbăcarilor, din fabrica Pionierul, din sectorul 4 al Capitalei. În seara aceea, primul apel la 112 a venit la ora 22.32.
Ioana Cîrstea avea 24 de ani, lucra de o lună și jumătate la România TV. A primit vestea că un incendiu a cuprins un club din sectorul 4 și a plecat la adresă, împreună cu un cameraman. Ajunși acolo, Ioana l-a lăsat pe colegul sau să-și pregătească echipamentul și a plecat să adune informații. “Am văzut niște saci negri pe jos și pentru o fracțiune de secțiune m-am gândit că încurcau drumul. Apoi, apropiindu-mă tot mai mult mi-am dat seama că erau niște cadavre acolo”, sunt primele amintiri ale Ioanei, din fața clubului Colectiv.
Cristian Delcea, avea 31 de ani, atunci era reporter la Adevărul. Puțin după ora 23, a ajuns în fața clubului. Mai fusese la accidente grave și plecase din redacție cu gândul să adune cât mai multe informații. “Prima senzație a fost mirosul puternic. Eu am mai fost la incendii de-a lungul vremii, dar era un miros ciudat, foarte chimic”, își amintește Cristian.
Coșmarul din fața clubului Colectiv
Rudele din fața clubului, care încercau să dea de cei dragi i-au rămas în minte lui Cristian. “Îmi amintesc că erau oameni foarte speriați, care stăteau așa cu telefonul în mână, încercau pe toate căile să ia legătura cu copiii lor, frați, surori. Scriau pe WhatsApp sau pe Facebook și priveau în gol spre telefon și așteptau să vadă bifa aia de văzut. Așteptau să vadă dacă au primit mesajul, că asta era semnul că sunt în viață. Erau reacții de mare bucurie când vedeau lucrul ăsta. Erau unii care începeau să plângă, văzând că nu se întâmplă nimic, de minute bune nu răspunde nimeni nici la telefon, nici pe WhatsApp, nici pe Facebook”, spune Cristian.
Ioanei îi este greu să-și amintească tot ce s-a întâmplat în acea noapte. Păstrează în minte anumite scene. În fața clubului, salvatorii încercau să resusciteze tineri direct pe caldarâm. Au fost și cazuri în care au renunțat la manevre, omul de sub palmele lor nu mai dădea niciun semn de viată. “Vedeam cum pompierii, medicii se chinuiau să-și resusciteze pe acei tineri și apoi, după încă câteva momente vedeam cum încă o folie din aceea de luminiu se trage peste trup, că și cum tânărul a încetat din viață”. Ioanei i-a rămas în minte imaginea unui cuplu, doi tineri, un băiat și o fată care au ieșit împreună pe poarta clubului. “Au venit încet, fata se sprijinea pe băiat, amândoi erau arși. N-au zis nimic, i-a luat cineva în primire, un medic, băiatul n-a vrut să se urce pe targă pentru era doar una, a lăsat-o pe fată, a stat lângă ea, deși era și el foarte ars, se vedea pielea extrem de roșie”.
Viața după Colectiv
Și Ioana și Cristian își aduc aminte de apăsarea zilei de sambătă, ziua de după incendiu. Vremea era mohorată, rudele, părintii celor care fuseseră în club se împărțiseră: unii către spitale, alții către morgă. Cristian spune că îl vor bântui imaginile rudelor care îi căutau pe cei dragi la morgă. “Chiar dimineață cred că a fost momentul cel mai jos, cel mai deprimant. Îmi maintesc că era o zi foarte întunecată și toată ziua a fost apăsătoare, cu totul gri”.
Ioana a ieșit din tură sambătă, spre prânz. Abia când s-a trezit singură, în drumul spre casă, a clacat. “După 8 dimineața, m-au trimis acasă, deja eu ieșeam din tură. M-a sunat tata și atunci a fost momentul în care efectiv am clacat. Până acasă nu știu cum am ajuns. Eram plângând la telefon, și în metrou, și în autobuz, și în tramvai, nu știu cum am ajuns acasă. Au urmat două săptămâni de lucru cu psihologul, pentru că nu mai puteam să fac nimic. Mă gândeam – eu mănânc biscuitele asta, dar ei sunt morți, eu fac duș, dar ei sunt morți, eu fac lucruri normale și ținerii ăia au murit. Puteam să fiu și eu, putea să fie și fratele meu acolo. Din perioada aceea nu-mi amintesc mare lucru, părinții vorbeau cu mine și le răspundeam după un minut”.
I-am întrebat, atât pe Ioana, cât și Cristian cum a continuat viată lor după Colectiv. “Acum văd exact cum este viața și cât de scurtă e și cum se pot întâmpla lucruri și viața se poate schimba de la o secundă la alta“, crede Ioana Cîrstea.
Cristian Delcea spune ca tot incendiul ne-a trezit pe toți, am început să fim mai implicați civic. “Nu cred că e ceva în viața generației mele mai puternic decât evenimentul ăsta, care s-a dovedit a fi o bornă în istoria țării, în istoria recentă a țării ăsteia. De atunci am început să fim mai implicati civic, să ne dăm seama că fiecare dintre noi trebuie să lupte pentru schimbarea în bine a țării ăsteia. Am văzut atunci oameni care au ieșit pentru prima data în stradă, oameni care au început să se gândească la rolul lor în societate și au renunțat la ignoranța asta, la a spune că nu e treaba noastră, că țara se conduce din altă parte. Cred că a fost important momentul asta, cred că e certificatul de naștere al unei generații“.
