Cimitirul Vesel din Săpânța, Maramureș, este cunoscut atât în ţară, cât şi peste hotare datorită ineditului mod de a celebra moartea.
Dar ce stă în spatele acestui neobişnuit cimitir, cine a gândit forma excentrică a crucilor, cum de a avut fericita inspiraţie şi care este modul în care se lucrează crucile vesele sunt lucruri mai puţin cunoscute.
Cel care a avut insolita idee a fost Stan Ioan Pătraş, sculptor, poet şi pictor totodată. Până în 1935, când a conceput prima cruce în stilul care l-a consacrat, era doar un sculptor anonim din Săpânţa.
Contrar culturii populare, care tratează moartea cu tristeţe şi jale, Stan Ioan Pătraş a văzut moartea cu ochi veseli. A pictat crucile în culori puternice, vii şi a lăţit partea lor verticală întocmai pentru a le putea scrie cu versuri pline de umor. Cu alte cuvinte, a oferit o perspectivă întru totul diferită asupra morţii.
Inspirat de daci
Se pare că acest mod de a privi moartea îşi are rădăcinile în cultura dacilor. Aceştia considerau că moartea era doar o cale de a ajunge la zeul lor, Zamolxe, şi tocmai de aceea tratau momentul ca pe un prilej de bucurie şi sărbătoare.
Din 1935 şi până la moartea sa, în 1977, Stan Ioan Pătraş a creat aproximativ 700 de cruci, propulsând acest cimitir la rangul la care este apreciat astăzi – un obiectiv turistic de interes internaţional.
După moartea sa, meşteşugul a fost preluat şi păstrat cu sfinţenie de Dumitru Pop Tincu, ucenicul lui.
Crucea, de la lemn la artă
Lemnul folosit pentru cioplirea crucilor este în mod exclusiv cel de stejar. După tăiere, este prelucrat şi lăsat la uscat timp de 4-5 ani. Abia după această periodă de uscare, care are rolul de a-i oferi crucii o viaţă mult mai lungă, se începe sculptarea propriu-zisă.
Modelul crucilor este gândit în totalitate de Dumitru Pop Tincu. Acesta intră în cimitir şi concepe identitatea fiecărei cruci în funcţie de locul unde trebuie amplasată, de rândul pe care urmează să fie aşezată, dar mai ales de felul în care Dumitru Pop Tincu l-a cunoscut pe cel trecut în nefiinţă.
Altfel spus, modelul crucilor din Cimitirul Vesel din Săpânța este inspirat de traiul celui decedat.
Culorile în Cimitirul Vesel din Săpânța sunt intense şi luminoase. Pe toate crucile, fără excepție, întâlnim fondul albastru. Este o culoare specifică zonei, moştenită de la o generaţie la alta, numită “Albastru de Săpânţa”. Alte culori predominante sunt roşu, galben, verde şi negru, culori ce se integrează perfect în simbolistica maramureşeană: roşu – pasiune; galben – fertilitate; verde – viaţă; negru – moarte.
Modul de obţinere a acestor culori este păstrat în mare taină de Dumitru Pop Tincu: „Fiecare meşter are secretul lui. Aici, dacă nu ai secrete, înseamnă că nu lucri.”
Epitafurile păstrează vie şi nealterată amintirea celor ce nu mai sunt. În acest sat, plăcerile, viciile, defectele, necazurile sau bucuriile fiecărui locuitor nu sunt ascunse de văzul lumii, ci, din contră, şi le însuşesc şi le trâmbiţează chiar şi după moarte, într-un mod transparent şi plin de umor, către toţi cei care calcă pragul cimitirului.
Dumitru Pop Tincu: „Dacă te aşezi în faţa crucii, vezi persoana care a plecat dintre noi. Nu toţi oamenii sunt uşă de biserică, unii mai calcă şi strâmb”
Iniţierea
„Această meserie are un secret al ei”. Dumitru Pop Tincu preferă să nu-l vândă, ci să-l dea mai departe unei singure persoane, la fel cum a făcut cu el Stan Ioan Pătraş. Ucenicul său, pe care a început deja să-l pregătească, va avea marea responsabilitate de a fi singurul care să ducă mai departe acest meşteşug unic, cu tot cu tainele lui.
Epitafuri:
De cu tînăr copilaş/ Io am fost Stan Ioan Pătraş/ Să mă ascultaţ oameni buni/ Ce voi spune nus minciuni/ Cîte zile am trăit/ Rău la nime nam dorit/ Dar bine cît am putut/ Orişicine mia cerut/ Vai săracă lumea mea/ Că greu am trăit în ea
Aici eu mă odihnesc/Doctor Scubli mă numesc/Hai cu vaca la doftor/Dea peri, grajdu mi gol/Domnu doctor vaş ruga/Ca sa-mi lecuişti vaca/Nu ştiu ceo păţit dînsa/Mîncare de nui mai tra/De tri zile tragen chin/Şi liacu eu nu îl ştiu/Doctor Scubli controlează/Capul vitei şi ofteză/Am fost doctor mult vestit/Vacile le-am doctorit/Şi de sat am fost iubit
Pînă pă lume am trăit/ Toaderu Ioanii mă numit/ Din a mea copilărie/ Caii mult mia plăcut mie/ Şi nea mai plăcut una/ La bufet la masă a sta/ Cu nevasta altuia/ După lume îmi pare rău/ Că prea iute am murit eu/ Viaţa o părăsai la 52 de ai.
