Zidul Berlinului, unul dintre cele mai pregnante simboluri ale Războiului Rece, a fost construit, iniţial, pe 13 august 1961, şi a fost demolat în săptămânile care au urmat după 9 noiembrie 1989.
Căderea zidului Berlinului a avut loc în mod pașnic, după ce, în cei 28 de ani de existență, aproape 200 de oameni au murit în încercarea de a ajunge în Berlinul de Vest.
Autoritățile comuniste din Germania de Est au decis, pe 13 august 1961, ca între Berlinul de Est și cel de Vest să fie ridicat un zid, pentru a împiedica fuga germanilor din ”raiul comunist” în Occident, dar și pentru a apăra spațiul comunist de ”elementele fasciste”.
Zidul Berlinului a fost construit în perioada postbelică, în efortul de a stopa consecinţele scurgerii de forţă de muncă şi pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi între Est şi Vest.
Existenţa timp de aproape trei decenii a zidului a provocat scăderea semnificativă a emigraţiei: de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 – între 1962 şi 1989.
Liberalizarea politică de la sfârşitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricţiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstraţii de masă şi căderea guvernului comunist.
În momentul când a fost dat publicităţii, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităţilor est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriaşe de est-berlinezi s-au apropiat de zid şi, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulţimea din Berlinul Occidental.
După câteva săptămâni, zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.
