La 40 de ani după cutremurul din 4 martie 1977, încă nu am învățat lecții vitale – să avem un kit de supraviețuire la îndemână, un plan post dezastru de întâlnire cu familia, să nu locuim în case sau apartamente șubrede.
Am fi vrut să spunem că măcar cele 374 de clădiri rezidențiale din București, încadrate în clasa I de risc seismic, au fost consolidate, dar nu putem să vă spunem așa ceva. Nu mai vorbim despre celelalte peste 10 mii încadrate în diferite grade de risc, din capitală și din țară. De mai bine de 20 de ani, Guvernul și primăriile încearcă să consolideze clădirile cu bulină sau aflate în alte stadii de degradare. Legislația ineficientă și birocrația, dar nu lipsa banilor, au împiedicat reducerea riscului pentru clădirile nesigure.
În București de exemplu, în ultimii 10 ani, doar 42 de clădiri din clasa I de risc au fost consolidate, și doar 19 de Primăria Capitalei. Restul, de către proprietari.
De un an, mai mulți specialiști voluntari – urbaniști, ingineri și programatori – lucrează la proiectul ALERT. Este vorba despre un proiect de conștientizare a riscului seismic. După ce au mers pe teren, din casă în casă, membrii echipei Alert au creat o platformă online : www.seismic-alert.ro și au scris o carte: București, orașul vulnerabil. Așa au constatat că nimeni nu știe câți oameni trăiesc în casele care riscă să cadă la un cutremur major.
În Lumea Europa FM aflăm care sunt lucrurile simple care ar fi putut fi făcute pentru a reduce riscurile în cazul unui cutremur major, vorbim despre sisteme de alertare controlate de stat, de conectarea companiilor de utilități la serverele seismologilor și despre faptul că, oricât de mult s-ar discuta, producerea unui seism catastrofal nu poate fi anticipată, putem doar să aflăm cu o jumătate de minut mai devreme că ne va lovi o undă seismiscă. Și asta doar dacă am avea o infrastructură informațională… japoneză.
