Starea de urgență s-a încheiat, în România. Urmează acum starea de alertă, cu restricții ceva mai puține și mai multă îngăduință din partea autorităților. Ni se cere să fim responsabili și să respectăm regulile, pentru a nu contribui, cumva, la relansarea epidemiei.
O epidemie care, însă, nu s-a oprit, de fapt, deloc. Numărul de noi îmbolnăviri confirmate zilnic în România e în continuare de ordinul sutelor, iar scăderile, dacă există, nu sunt prea mari și nici nu durează mai mult de două-trei zile la rând. Autoritățile au decis să relaxeze măsurile de izolare, iar decizia este însoțită de avertismente că situația s-ar putea deteriora rapid.
Dacă relaxarea este făcută pur și simplu pentru că societatea și-a pierdut răbdarea după două luni de restricții, iar politicienii se tem de costurile electorale, poate că prăbușirea economiei a fost un preț cam mare pentru a fi câștigat un răgaz atât de scurt.
Vorbim despre răspunsul guvernelor în fața pandemiei de covid-19 – nu doar despre răspunsul guvernului român, pentru că ai noștri au făcut ce-a făcut toată lumea, sau aproape toată lumea.
Numărul de morți din cauza covid-19 a depășit 300 de mii în lume, iar epidemiologii ne spun că, fără restricțiile severe care au fost adoptate, ar fi fost mult, mult mai mulți. Dar economia planetei s-a contractat dramatic și sunt aproape 200 de milioane de șomeri, deja, iar pierderile sunt de ordinul miilor de miliarde.
Pentru prima dată în istorie când măsurile de carantină ca răspuns la o pandemie au fost luate, practic, la nivel global. Este aceasta o exagerare sau nu?
