Cea mai dezbătută problemă din societatea noastră în acest început de an este cea a familiei din Norvegia, căreia autoritatea tutelară din această țară i-a luat copiii, după ce tatăl, un emigrant român, a recunoscut la Poliție că îi mai educă din când în când cu câte o palmă la fund sau o urecheală.
În ultimele zile, comunitățile românești din diferite țări, dar și unele grupuri din România au organizat proteste pe internet și în stradă, împotriva acțiunii autorităților norvegiene. În mod ciudat, discuția s-a dus către un soi de opoziție stat-familie creștină, cea din Norvegia fiind o familie de penticostali, ignorând, în cele mai multe cazuri, datele așa cum au putut fi ele documentate de către jurnaliști. Acum dezbatem în mod greșit un posibil abuz al unui stat împotriva unei familii și a copiilor acesteia, în loc să discutăm despre un posibil abuz al părinților asupra copiilor.
Cei de la Hotnews, de exemplu, au aflat că sesizarea făcută de directoarea școlii a fost făcută pe 8 octombrie 2015, iar autoritatea tutelară a decis îndepărtarea copiilor din familie pe 16 noiembrie, deci la mai bine de o lună după depunerea sesizării.
Familia reclamă faptul că autoritățile nu au făcut o anchetă socială, dar, în luna respectivă este totuși posibil ca o anchetă să fi fost făcută. Apoi, tot cei de la Hotnews au aflat de la unchiul copiilor faptul că familia pregătește o acțiune în instanță împotriva autorității tutelare. Au trecut totuși aproape două luni de când aceasta i-a luat pe cei cinci copii ai familiei și i-a plasat temporar în îngrijirea altor familii. Dumneavoastră, dacă erați în locul acestor părinți, ați fi reclamat o eventuală răpire a copiilor, acesta este termenul folosit acum pe rețele, ați fi reclamat-o a doua zi sau nici după două luni?
Evenimentele trebuie privite cât mai obiectiv cu putință, pentru a ajunge la discuția de fond de astăzi și care nu, nu. Acestă dezbatere am mai avut-o aici la România în Direct și concluzia mea a fost că probabil peste 90% dintre români admit sau folosesc bătaia ca metodă de educație a copiilor, chiar dacă oficial, doar 60% recunosc asta. La emisiunea respectivă au sunat restul de 10% și de aceea nu vom repeta azi această dezbatere, ci vom merge către o alta.
Pe fond, legislația românească nu este foarte diferită de cea norvegiană, sau din alte țări europene. Diferența este că la noi această legislație nu se aplică, autoritatea tutelară are oricum o putere mult mai mică și de aici și diferența de model cultural. Un român nu va reclama niciodată pe cineva care își ia părintește copilul de ureche. Poate doar dacă îi va da un pumn în gură. În Norvegia, dar și în alte țări occidentale, se pleacă de la premisa că un copil educat (fie și doar) cu câteva palme la fund, va propaga un model de violență la rândul său odată ajuns adult, iar legea se aplică foarte strict – îți lovești copilul, îți pierzi copilul. Nu poți să te înțelegi altfel cu el, îl va crește și îl va educa altcineva în locul tău.
Cum aplicăm legea protecţiei copilului în România?
