Beau românii mai multă apă de la robinet sau mai multă apă îmbuteliată? Cinci milioane de români nu au în prezent acces la rețele de apă. Într-o intervenție la emisiunea „România în Direct” la Europa FM – cu Cătălin Striblea – Liviu Chelcea, antropolog și profesor la Departamentul de Sociologie la Universitatea din București spune că principalele motive pentru care oamenii nu au încredere să bea apă de la robinet sunt legate de mirosul de clor și de coloritul apei. Eliminarea a două chimicale din apă, denumite „chimicale veșnice” este posibilă atât în UE, cât și în SUA, spune Liviu Chelcea, dar procesul implică o serie de costuri pentru operatorii de apă.
Liviu Chelcea: Mirosul apei, dat de clor, se evaporă în 20 de minute
Cătălin Striblea: În 2018, Liviu Chelcea a câștigat o bursă Fulbright, pentru a merge la New York să studieze apa potabilă pe care o consumă locuitorii orașului. De ce bem apă îmbuteliată?
Liviu Chelcea: „Unele motive cred că au fost enunțate de ascultătorii dumneavoastră. Sunt temeri, uneori justificate, legate de calitatea apei. Sunt aspecte precum turbiditatea și coloritul apei care deranjează. Acesta ar fi un set de răspunsuri. Cred că alte variante țin de tradiția apei băute de aristocrație. Apele îmbuteliate au apărut în Europa ca urmare a extinderii căilor ferate către zone montane, unde se presupune că puritatea este mai mare și a fost din secolul al XIX-lea în Europa și parțial în America un proces de imitație a aristocrației, de aceea multe ape clasice au pe etichetă furnizori ai Casei Regale sau chestiuni de genul acesta. Alte motive fiind gustul apei – cineva a menționat mai devreme clorul – care, sigur, a dus la scăderea radicală a mortalității începând din anii 1910, când a început să fie folosită ca tehnologie de omorâre a patogenilor din apă. Însă are acest inconvenient legat de miros, care, sigur că după 20 de minute se evaporă. De altfel, rețelele de apă au puncte în care injectează clor pe parcursul traseului apei, astfel încât să nu apară patogeni. Deci, e un factor efemer, să spun așa”.
Liviu Chelcea: Chelnerii din SUA pot fi concediați la a treia abatere dacă lasă paharul clientului umplut mai puțin de jumătate
Cătălin Striblea: Experiența dumneavoastră newyorkeză, studiul dumneavoastră newyorkez arată că acolo se bea în mod constant sau cel puțin așa înțeleg apă de la robinet, cel puțin în zonele publice. Înțeleg corect?
Liviu Chelcea: „Absolut, absolut. Oricine a fost în America găsește de pe aeroport, în școli, în facultăți, în instituții publice fântâni. Fântâni instalate pentru oameni să bea apă de rețea, să nu cheltuie bani. Totuși, costul apei îmbuteliate e o problemă de vânzare, dincolo de zonele unde poate nu e sigură. E un alt peisaj de generozitate a apei din restaurante. Primul lucru cu care te întâmpină restaurantul sunt pahare de apă de robinet, care sunt constant umplute pe parcursul șederii în restaurant. De altfel, dacă chelnerii îți lasă paharul mai puțin de jumătate plin sunt concediați”.
Cătălin Striblea: Trebuie să îți umple paharul mereu, asta înțeleg.
Liviu Chelcea: „Absolut. La a treia abatere de genul acesta, din câte am vorbit cu lucrători din restaurante, cu chelneri, cu manageri, sunt concediați”.
Cătălin Striblea: Și acolo vi s-a întâmplat să cumpărați apă îmbuteliată într-un restaurant?
Liviu Chelcea: „Niciodată, niciodată”.
Liviu Chelcea: Dacă la început eram refuzat uneori foarte ferm, alteori în jurul ideii că restaurantul nu poate să își asume calitatea apei… acum aceste lucruri cred că s-au estompat
Cătălin Striblea: Obiceiul acesta, domhuile Chelceam ar putea să prindă în România? Ce zice experiența dumneavoastră de antropolog?
Liviu Chelcea: „Deja a început să prindă. Noua ordonanță, cred că e adoptată, nu vine decât în continuarea unor lucruri care se întâmplă. În cafenele, ați văzut că au filtre instalate, filtre cu osmoză inversă, dau gratuit apă. Eu făceam mici experimente, sigur, enervante pentru personalul restaurantului, să cer apă și în ultimii ani am observat mult mai multă disponibilitate. Dacă la început eram refuzat uneori foarte ferm, alteori în jurul ideii că restaurantul nu poate să își asume calitatea apei, să o garanteze, ceea ce, sigur, era fals, pentru că dacă nu poți să îți asumi, atunci cum gătești și cum speli vasele? Dar aceste lucruri cred că s-au estompat în ultimul timp. Nu e o mare noutate. Lucrul acesta a existat în București cel puțin și sigur că și în alte părți ale României de mult timp. Dacă ne uităm la filme vechi vedem carafe de apă instalate în instituții publice, în cantine studențești, deci, nu e ceva ce n-a existat în România”.
Liviu Chelcea: Și în Statele Unite, și în Europa au fost introduse pe lista de chimicale două produse care nu trebuie să fie în apă. Se cheamă „chimicale veșnice”
Cătălin Striblea: Aveți o observație foarte interesantă și profit de ocazie să recomand tuturor un interviu pe care l-ați acordat publicației Scena9, în care spuneți așa: Societatea modernă, noi, oamenii, avem impresia, datorită abundenței, că apa este mereu la îndemână și că apa nu se va termina niciodată. Ori, spuneți dumneavoastră, și experiența, și calculele arată că e o resursă finită, pe care nu o tratăm cum trebuie. Aici cum se descurcă România?
Liviu Chelcea: „Cred că o parte din eforturi sunt centrate mult pe disponibilitatea apei, pe cantitatea apei și sigur că dacă e o secetă, Apele Române pot să o regleze, să trimită ape suplimentar pentru anumite orașe. Acesta e un palier al problemei. Și cred că e diferența aceasta între orașe mai mari și zone rurale, zone periurbane unde problema planificării rețelelor a fost oarecum lăsată la întâmplare. Sunt oameni care nu vor să se conecteze la rețea în jurul orașelor, deși tehnic este posibil. Un alt palier al discuției este legat de calitatea apei. Și aici, de multe ori, apa cade pe parametrii chimici specificați de lege, însă acești parametri chimici – și pentru apa îmbuteliată, și pentru apa de robinet – sunt o selecție din zecile de mii de chimicale care sunt produse în acest moment pe tot globul. Vă dau un exemplu, de curând, și în Statele Unite, și în Europa au fost introduse pe lista de chimicale care nu trebuie să fie în apă două produse. Se cheamă „chimicale veșnice” („forever chemicals”), care sunt asociate cu teflonul și care au fost deversate de-a lungul timpului în ape. Sunt nocive. De curând, Uniunea Europeană și guvernul american au solicitat operatorilor de apă să nu mai fie aceste chimicale. Aici, ideea de siguranță a apei, care se rezumă la un număr de chimicale, poate să fie destul de diferită de siguranța reală”.
Liviu Chelcea: Cele două chimicale pot fi eliminate, dar necesită costuri suplimentare din partea operatorilor de apă
Cătălin Striblea: „Foarte interesant. Acum, m-ați pus pe gânduri. Oare în România măsurăm acești doi indicatori, care arată tehnic plasticul din apă, nu? O chestiune de genul acesta înțeleg.
Liviu Chelcea: „Microplasticul e peste tot. Microplasticul a fost găsit și în vârful muntelui, și în corpul sugarilor, deci este ceva de care nu vom scăpa prea curând. Trebuie să ne obișnuim să trăim cu el, din păcate. Este un proces în desfășurare, în sensul că abia a fost introdus în legislație și urmează să fie reglementat. Cele două chimicale pot fi eliminate, dar necesită costuri suplimentare din partea operatorilor de apă”.
Urmărește întreaga emisiune „România în Direct” aici:
Sursa foto: Shutterstock
